Deşi sunt multe românce care o practică, meseria de "badante" nu este foarte dorită sau căutată. De cele mai multe ori, majoritatea româncelor acceptă, din cauza nevoilor sau a lipsei unor altor locuri de muncă. Mihaela Voloşciuc nu şi-a găsit slujba ideală, dar se declară mulţumită de familia pentru care munceşte.

Gazeta Românească

Românca a emigrat în Italia în urmă cu trei ani. În vârsta de 35 de ani, a preferat să plece din ţară, chiar dacă avea un serviciu mulţumitor, pentru a veni la soţul său, stabilit în Peninsulă cu doi ani înainte de venirea ei.

“Lucram la o firmă de distribuţie, unde ţineam contabilitatea primară pe calculator. Făcusem un curs de specialitate la Bra[ov, trimisă de firma respectivă şi ţinând cont că era un program de calculator mai deosebit, eram plătită bine. Soţul meu, care nu a reuşit să găsească, timp de câteva luni, un loc de muncă, s-a hotărât să plece în Italia. Iniţial s-a gândit să plece pentru câteva luni, urmând să se întoarcă. A găsit însă un serviciu bun în construcţii, unde câştiga bine şi m-a convins să las totul şi să vin şi eu", povesteşte Mihaela.

Primul contact cu Italia nu a fost unul pe măsura aşteptărilor şi a fost pe punctul de a se întoarce în România după numai câteva săptămâni.

“Nu am stat în acelaşi apartament cu alte familii, până să vin în Italia. Soţul meu îmi spusese că mai sunt români care vor locui cu noi, dar separat, fiind vorba despre o casă închiriată. Camerele erau separate, dar bucătăria şi băile erau comune. Cu asta nu am putut să mă obişnuiesc şi i-am spus soţului meu că mă întorc acasă dacă nu vom putea locui singuri într-un apartament. În plus, nu găseam de lucru decât ca îngrijitoare de bătrâni sau menajeră, servicii pe care la acel moment nu concepeam să le fac, mai ales că auzisem din România o grămadă de poveşti care mai de care mai urâte”, mai precizează aceasta.

O decizie care i-a schimbat viaţa

Cu toate acestea, a decis să rămână alături de soţul ei, căutând între timp o locuinţă şi un loc de muncă. Un alt avantaj era faptul că venea vara, ceea ce i-ar fi uşurat găsirea unui servici.

“Orăşelul unde locuim este situat pe litoralul mării Adriatice, iar pe timpul verii, hotelurile şi restaurantele se deschid în număr mare şi este o cerere de personal destul de importantă. Am găsit de lucru la un hotel, ca şi camerieră, iar la prânz şi cină, ca ajutor de bucătar. Practic, trebuia să muncesc toată ziua, dar salariul era foarte atractiv. În plus, mi se oferea o cameră gratis, în care puteam să locuiesc împreună cu soţul. Ne-am mutat de la chirie, în camera de hotel. Nu ne gândisem însă că la sfârşitul perioadei, hotelul va închide şi va trebui să ne căutăm din nou o casă”.

Norocul a fost de partea lor şi de această dată. Pentru că a reuşit să-şi convingă patronii pe timpul verii de calitatea muncii sale, aceştia i-au permis să locuiască în acea cameră şi după încheierea sezonului estival.

“A fost o perioadă foarte bună, în care am câştigat bani frumoşi. Nu am spus niciodată că e prea multă muncă sau să mă plâng de ceva, cât timp eram plătită bine şi nu plăteam chirie. Patronii au apreciat asta, iar la sfârşitul perioadei i-au propus soţului să rămână ca şi gardian, putând astfel să ne păstrăm camera. Eu însă primisem propunerea, ca în afara sezonului, să lucrez ca îngrijitoare la părinţii acestora. M-am îngrozit la ideea că va trebui să suport nişte bătrâni cusurgii. În plus, nu ştiam dacă sunt sau nu bolnavi şi cât de dependenţi ar fi fost de mine. Am plecat cu inima îndoită să-i cunosc pe părinţii patronilor de la hotel. Nu puteam să refuz oferta, pentru că pierdeam casa şi un serviciu bun pentru soţul meu. În plus, ei locuiau la doar 12 kilometri şi ne puteam vedea mereu. Ajunsă la întâlnire, am constatat că sunt două persoane foarte politicoase, educate şi, lucrul cel mai important pentru mine, erau autosuficiente. Având peste 80 de ani, aveau nevoie însă de o persoană care să le gătească, să le dea medicamentele la timp şi să le ţină companie”.

Cu gândul la întoarcere Acceptând serviciul şi făcând o treabă bună, Mihaelei şi soţului ei le-au fost făcute contracte de muncă, acte de rezidenţă, ceea ce le-a

permis să poată face un credit ipotecar pentru cumpărarea unui apartament în România şi să poată visa la o familie numeroasă.

“Am lucrat mai mult de un an la negru, dar în al doilea sezon ne-au făcut contracte de muncă, iar mie carte de identitate, pentru că soţul meu avea deja. Acest lucru ne-a permis să ne putem lua, în rate, un apartament în România. L-am cumpărat în ţară pentru că tot acolo ne este gândul să ne întoarcem. Mai stăm câţiva ani şi dacă lucrurile merg tot la fel de bine, poate reuşim să achităm mai devreme creditul şi să punem ceva deoparte. În plus, dorinţa cea mai mare este să avem măcar un copil. Timpul trece şi nu vreau să fim părinţi prea bătrâni”, a mai spus Mihaela Voloşciuc.