Toma Prădatu (70 de ani), fost secretar adjunct al Federaţiei Române de Gimnastică, trăieşte de 19 ani într-un scaun cu rotile, după ce a fost împuşcat în Venezuela de doi localnici care au vrut să îl jefuiască într-un centru comercial din Caracas. Tâlharii nu au fost prinși.

20 martie 1998. O zi normală. Nu şi pentru Toma Prădatu, fostul secretar general adjunct al Federaţiei Române de Gimnastică. Omul pentru care firescul a dispărut. Destinul s-a frânt ca o creangă uscată.

„Eu am murit atunci, la Caracas. M-am trezit după două zile din comă, dar nu mai sunt același om!”, își începe Toma Prădatu poate cea mai tristă poveste din lumea sportului românesc.

În calitatea sa de oficial, Toma Prădatu însoţea delegaţia noastră în Venezuela, la Caracas, unde se desfăşura un cantonament de pregătire.

„Glonțul care mi-a schimbat viața”

„Eram împreună cu lotul băieţilor, dar și cu cel al fetelor condus de Octavian Bellu şi Mariana Bitang. Mai erau și fetele de la ritmică. Stabilisem, împreună cu antrenorii, să mergem cu fetele la cumpărături. Eu şi Tavi am mers la o bancă de unde am scos bani, mie rămânându-mi în geantă o parte din diurna gimnastelor de la ritmică și biletele de avion, niște acte...

Ne-am îndreptat spre un mall, unde preţurile mi s-au părut cam piperate. M-am despărţit de Tavi şi Mariana. Îmi pusesem în cap să-i cumpăr un cadou fiicei mele. Când am ieşit din Mall au venit lângă mine doi puștani. Unul dintre ei avea îndreptat pistolul spre mine. Mi-au cerut să le dau geanta. Am refuzat. S-a produs o busculadă, iar cel cu pistolul a apăsat pe trăgaci. A tras un singur foc. Glonţul care mi-a schimbat soarta!”.

Tratamente eșuate

Transportat de urgenţă la spital, Toma Prădatu a fost operat de mai multe ori. Fără succes. Glonţul „muşcase” din zona coloanei vertebrale, dar şi din plămâni. Medicii i-au dat târziu vestea că va fi paralizat pe viaţă, de la brâu în jos. Orice tratatment a fost sortit eşecului. S-a încercat chiar transplantul de celule STEM. O operaţie pe care a făcut-o în 2008, în China.

„În total au fost șapte intervenții chirurgicale, dar numai două pe coloană”, spune cel cu nume aproape predestinat, care, însă, nu s-a lăsat prădat.

„Norocul meu e Liliana”

„Nu mai sunt eu, ăla de demult”, spune Toma Prădatu, în timp ce se uită spre cărucior şi spre picioarele pe care nu le mai simte de 19 ani. „19 ani și 4 luni”, mă corectează imediat.

Zâmbeşte amar, trage aer în piept şi priveşte în jurul său. Trei pisici şi doi câini se plimbă nestingheriţi prin sufrageria micuţă a apartamentului său din Colentina. La scurt timp, îşi face apariţia şi soţia, Liliana, iar privirea lui se înseninează: „Ea este norocul meu. Ce femeie ar fi făcut asta? Era tânără pe atunci, la aproape 40 de ani putea să-și dorească cu totul și cu totul altceva. Vă dați seama ce însemnă asta? 365 de zile a câte 24 de ore, înmulțit cu 19 ani, la care se mai adaugă lunile astea patru”, recunoaşte el emoționat.

Reia cu greutate șirul amintirilor: „Am căzut pe geanta în care erau 7.000 de dolari. Ce prostie, acum regret amarnic gestul ăsta nebunesc, dar totul s-a desfășurat atât de repede, încât nu am mai gândit”, încheie Toma Prădatu povestirea care îi aduce sclipirea unei lacrimi în ochi.

Sesizări la administrația străzilor fără răspuns

„Chiar dacă stau în acest scaun cu rotile, viața merge înainte. Iarna stau numai în casă. De abia prin martie - aprilie, încep să ies. E un parc mic aici, la vreo 150 de metri. Singura chestiune care mă supără este că, în iarnă, un „Dorel” de la dezăpezire a ras doi stâlpișori cu care este protejat trotuarul. Iar unii lipsiți de bun simț parchează fix acolo și eu nu pot să urc singur cu căruciorul, fiind prea mare diferența de nivel.

Trebuie să apelez la Lili sau să mă rog de-un trecător. Este jenant. Am făcut zeci de sesizări din iarnă și până acum, dar nu am primit nici un răspuns. Dacă nu au bani, îi pun eu, că și rampa de la bloc tot eu și Lili am plătit-o. Pe 8 august împlinesc 71 de ani. Oi mai trăi un an, doi, trei...”, spune trist Toma Prădatu.