Viaţa dintre dealurile Moldovei are ritmul şi regulile ei. De parcă alea ar fi dealuri! Ai zice, mai degrabă, că o alunecare de teren fabuloasă, plecată din inerţie la vale în timpuri străvechi, desprinsă de prin munţi, s-a proptit de la sine pe aceste locuri, zidind maldăre de sedimente pe care oamenii şi-au făcut sate. Între aceste ridicături, spaţiul se îngustează, iar timpul se dilată atât de mult, încât poţi să simţi infi nitul din el. Ce ecuaţie complicată mai e şi viaţa asta! Nea Nelu Portocaliul are astfel de clipe de reverie în care meditează, la câte un ţoi cu ţuică, mijind ochii după fi ecare înghiţitură, plescăind cu plăcerea omului care are dreptul să îşi acorde câte un bonus bahic după o viaţă plină de împliniri. Gospodărie are, femeie are, copii şi nepoţi are. Iar când îşi deşeartă sacul cu poveşti, ies la iveală întâmplări fantastice, care nu pot fi trăite decât acolo, în spaţiul acela cu iz miraculous.

Vinul e de la Dumnezeu, rachiul e de la Dracul”. Soţia lui nea Nelu este cea care ţine sub cheie boasca (poșirca, țuica), dar şi poveştile consortului. „Omul” ei este tăcut de fel, iar atunci când spune ceva, îşi pregăteşte îndelung vorba, dregându-şi cu grijă glasul, de parcă ar urma să dezvăluie tainele omenirii. Aşa că Maricica preferă să-i prelucreze povestirile, să le agaţe de pe la jumătatea frazei şi să le turuie ea pentru cei de faţă.

Prima lecţie de viaţă a lui Nelu, pe care a primit-o chiar de la mama lui pe când avea 6 ani, l-a durut, dar i-a înrădăcinat câteva principii simple, care l-au călăuzit, apoi, prin viaţă: într-o zi de post, înainte de spovedania de dimineaţă, micuţul a atentat la turtele făcute de maică-sa, care trebuiau duse la biserică. Erau proaspăt coapte şi n-a putut rezista tentaţiei. A primit o bătaie soră cu moartea, cu lanţul de la fântână, de a ieşit tot satul în uliţă din cauza strigătelor. „Să nu uite că are mamă”, s-a justificat femeia, care era văduvă.

Nelu s-a ales cu o mână ruptă şi, de atunci, s-a închis în sine şi şi-a scurtat vorba. Viaţa tocmai îi dăduse un bobârnac! Repliat în propriile gânduri, şi-a dat seama că îi trebuie o meserie care să-l ferească de relele lumii, aşa că a învăţat ceva tâmplărie şi zidărie. De fapt, devenise omul bun la toate, căci nu de arareori se întâmpla să fie chemat de vecini ba să repare un gard, ba un acoperiş. Încet-încet, Nelu a reuşit să-şi ridice o căsuţă, micuţă şi portocalie.

 

Blestemul apei

Bojdeuca lui nea Nelu și casa lui tanti Georgeta, maică-sa, erau lipite spate în spate, parcă anume să nu se poată vedea niciodată la față. Bărbatul se însurase cu Frăsâna, o matahală de om, de-a dreptul pătrată, o dihanie răutăcioasă și disprețuitoare, a cărei privire te făcea să te întrebi dacă forma ta umană e un lucru bun sau rău. Stătea în chiler (n.r. - bucătărie) toată ziua – pentru că practic nu se mai putea mișca - și învârtea în mămăligă sau în rasol, iar când obosea, se rostogolea inertă în pat. Pe vreme bună, Nelu o scotea în grădină și o instala pe un fotoliu, să se mai aerisească, într-un loc din care Frăsâna să poată supraveghea toată ulița. Ura orice ființă care respira, dar mai ales pe Maricica, o fătucă venită tocmai de la Bacău care se aciuase la o rudă din sat. Ura față de biata femeie nu i s-a stins nici măcar pe patul de moarte. Când medicii de la București au trimis-o pe Frăsâna să moară acasă, a chemat-o pe Maricica, pentru prima oară, la ea în bătătură:

- Maricico, nu pot să mor din cauza ta. Mă întorci mereu!

- Văleu, dar ce treabă am eu, Frăsâno? - se sperie Maricica.

- Dă-mi, te rog, să beau apă din pumnul tău, ca să pot muri! - făcu iar Frăsâna.

Îngrozită, mai mult la insistențele fetelor care o vegheau pe bătrână, Maricica îi dădu să bea apă din pumnul ei, apoi fugi în casă de unde nu mai ieși cu zilele. Tanti Frăsâna muri peste noapte.

Doliul n-a durat prea mult, iar nea Nelu s-a căsătorit chiar cu Maricica. Devenise cel mai bun la montat acoperişuri şi începuse să câştige bani frumoşi.  

 

A stat internat 8 luni, nimeni nu ştie ce a avut

 

Nea Nelu Portocaliul n-a refuzat munca niciodată. Într-o zi a fost chemat la o înmormântare - decedase un văr, şi el tot cu numele Ion. Aşa că s-a ocupat de tot ce trebuie să facă un gropar. Ba chiar, din exces de zel, a vrut să se asigure că fundul gropii este neted, pentru ca odihna veşnică a vărului Ion să fie scutită de circumvoluţiunile pământului. Şi a întârziat atât de mult în groapă, încât nu şi-a dat seama că slujba începuse deja.

Preotul, îmbrăcat în epitrahil şi felon, stând cu faţa spre răsărit, începuse deja Rânduiala binecuvântării şi sfinţirii crucii ce se aşază la mormânt. După calculele lui Nelu, timp mai era. Ştia pe de rost tot ritualul: Troparul crucii, urmat de Condacul crucii... Apoi a început rugăciunea preotului, care l-a amintit pe răposat şi a trecut crucea peste groapă: “... arată-i, cu puterea Crucii, preaiubitului Tău fiu, Ion, şi dăruieşte-i toate darurile Tale cele pământeşti şi cele cereşti...”.

 

Prins sub cruce când se rostea numele decedatului

Nea Nelu, pe care îl cheamă tot Ion, a fost prins sub cruce tocmai când preotul rostea numele decedatului. N-a mai apucat să urce din groapă, pentru că s-a scurs pe pământ şi a dat ochii peste cap. Toată lumea s-a speriat şi, pentru că medicul nu a putut să îl aducă în simţiri, a fost transportat cu o maşină a unui localnic la spitalul judeţean Galaţi.

Tanti Maricica oftează şi acum când îşi aminteşte: „Opt luni a stat omul meu internat. Nici medicii nu au ştiut ce are. M-am dus de atâtea ori la Galaţi, m-am dus şi cu un curcan, şi cu un cocoş... Degeaba. Nimeni nu şi-a putut explica ce are...”.

Deznădăjduită, Maricica a căutat ajutor la preotul local, care i-a explicat unde greşise Nelu şi de ce fusese pedepsit. Peste tot în sat se vorbea numai de legământul de moarte pricinuit de rugăciunea preotului, lucru care a sădit o teamă nebănuită în sufletele ţăranilor. Aşadar, cu Dumnezeu nu e de glumă!

 

S-a întors acasă singur

Când Maricica începuse să se resemneze şi să aştepte moarea lui Nelu, într-o seară, a fost chemată la biserica din sat. Preotul a decis să facă o slujbă specială de dezlegare şi o pomană mare, din banii bolnavului. Şi minunea s-a produs! La câteva zile după pomană, nea Nelu s-a întors din Galaţi pe picioarele lui, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat! Nici medicilor nu le spusese că pleacă. Pur şi simplu s-a ridicat şi a plecat la drum. De atunci, lumea în sat îi mai spune şi Lazăr, cu trimitere la minunea făcută de Iisus în Betania. Nea Nelu Portocaliul îmi spune că nu-şi mai aminteşte nimic din cele 8 luni petrecute în spital. Că a fost ca într-un zbor şi că nu l-a durut nimic. Astăzi, bărbatul îşi continuă liniştit viaţa şi, chiar dacă nu respectă cu sfinţenie calendarul ortodox, e convins că acolo sus, undeva, cineva ne veghează...