Nu știu dacă am fost și sunt un aventurier, chit că întodeauna am sărit cu capul înainte, fără plasă de siguranță. Asta o pot spune doar alții despre mine

Am luat un „metru” de croitorie și m-am uitat lung la el. 50 e fix la jumătate, „Da’ câți ajung la măcar 70 de ani, în meseria asta care te mănâncă de viu? Cât a mai rămas? Cinci, zece, cinșpe, douăzeci sau, cu ajutorul lu’ Yahve, Allah, Buddha și Dumnezeu, sau „Ucigă-l toaca”, după caz, ajungem și noi la etatea lu’ Șora sau a lu’ Bălăceanu-Stolnici. Chit că ăștia n-au mâncat conserve de fasole cu ceapă și n-au băut cocârț, că le puțea gura și le era teamă de flatulențe.

Acu’, că mâine tocmai vizitez acest „triplex confinius” – borna celor trei hotare – cred că e momentul unui bilanț provizoriu. Un fel de dare de seamă către mine însumi. Ce făcui, în principal, și ce regrete am pentru ce nu făcui. Spusei de trei hotare că, în jumătatea de secol de când fac umbră pământului, mai mult sau mai puțin degeaba, avusei trei cumpene. Situații nasoale cărora a trebuit să le fac față.

Dalles ’89, prima cumpănă

Trec peste copilăria și adolescența mea, traumatizante ambele, că am mai vorbit despre guguștiucii pe care, când îi aud, mă ia pe șiră, ca atunci când auzeam că bagă cheia în broască genitorul meu masculin. Am mai scris despre asta.

Primul șoc cu viața adevărată, dură, foarte crudă și nemiloasă a fost când m-a luat în Armată. Am cunoscut acolo, în toamna lu’ ’89, umilința. Și nu e vorba de privațiuni și servituți, că eram obișnuit cu astea din școala de marină. Ci de răutate și abjecție. N-a contat prea mult, că aveam pielea deja tăbăcită. Evenimentul crucial, prima cumpănă, a venit pe 21 decembrie 1989 când compania mea a fost dizlocată la Inter, exact în fața celebrei baricade. Am mai scris și despre asta, da’ merită să mai spun o dată că eu împreună cu un camarad am încărcat morții de la Dalles într-o dubă. Apoi, am fost trimiși la Radio.

S-a tras asupra mea. Habar n-am de către cine, da’ bănuiesc că au fost tot răcani de-ai noștri. Am tras și io, la ordin, și am omorât un motan gras. Șocul m-a pleznit luni mai târziu, prin martie. Da’ nu de la mâță, ci de la morții de la Dalles care mă bântuiau.

Paznicul de far și paradoxul

Lăsat la vatră, în toamna lu’ ’90, m-am făcut paznic la farul din capul digului de nord al portului Constanța. Cea mai romantică și plictisitoare  meserie din lume. Doi ani am păzit un bec și am lâncezit în propria-mi lene. Pescuiam și vindeam, primăvara și toamna, zeci de kile de pește în piață, la prima oră. Am dat examen la Filologie și am picat la limită, că mă făcusem muci înainte de ultimul examen cu o gagică pe care o iubeam mult de tot, da’ și ea îmi iubea prietenii, că era tare curioasă. A fost prima mea iubire, cum numa’ la douăj’ de ani se întâmplă. Până astăzi am cunoscut în cele mai mărunte amănunte anatomice mai multe duzini de femei, da’ numa’ pe două le-am iubit cu adevărat. De restul am fost doar îndrăgostit sau le-am plătit.

Cu bani, evident, că erau curve cinstite, nu ca altele. Le-am iubit doar pe asta pe care am pomenit-o și pe cea care mi-a devenit soție și care m-a lăsat definitiv după ce ne-am dăruit unul altuia cei mai frumoși ani. Nasol a fost că și-a ales momentul să se sublimeze din viața mea fix când rămăsesem fără job și mai și împlinisem 40 de ani. Mi-am tratat depresia, ani de zile, cu votcă și BlacJack, prin cazinouri, de mă știau toți crupierii din București. Culmea, câștigam mai bine atunci, din gambling, decât acum ca reporter angajat cu carte de muncă. Un paradox. Garabet Ibrăileanu spunea că paradoxul este cuvântul cu care imbecilii numesc adevărul. N-a greșit.

No risk, no fun!

Partea a doua vieții mele a început în 1992, când, după ce mi-am făcut niscaiva costume la comandă, și mi-am luat mai multe perechi de pantofi, o duzină de cămăși și tot atâtea cravate, m-am întors în Cotroceni, unde m-am născut și am copilărit, parțial. Intrasem la două facultăți și vroiam fiu reporter. Am reușit, în doar o lună, să debutez în presă, la Expresul lu’ Nistorescu și, după încă patru, eram reporter, cu acte în regulă, la Evenimentul zilei. Nu-ș cum dracu’ s-a făcut, da’ fo patru ani am fost reporter de viață mondenă.

Ce poate fi mai tentant pentru un puști cordit de 23-27 de ani? Să colinzi noaptea crâșme și discoteci de lux, să bei și să mănânci moca și să-ți vezi a doua zi semnătura în ziar pe articolele scrise, de cele mai multe ori, pe colțul mesei. Am devenit, dintr-un puturos congenital, o haimana boemă cu lozinca: „No risk, no fun!”. O mai păstrez, da’ cu o anume moderație, și astăzi.

Vraja mării

Da’ pentru că mă trăgea ața la mare, uscatul nu-mi era suficient sun tălpi. Cât am stat, în „Era Cristoiu”, la EVZ, am făcut șase voiaje. Apoi, la România liberă – pe vremea lui Petre Mihai Băcanu, alte două, încă două la Adevărul – pe când ziarul era condus de Dumitru Tinu și Cristian Tudor Popescu și, în ultimii ani, alte trei, la EVZ, de când „Bulina roșie” a devenit proprietatea lui Dan Andronic. Cred că sunt singurul reporter care a lucrat cu toți marii ziariștii de presă scrisă de la începutul anilor ’90 până în 2000, în ordine: Nistorescu, Cristoiu, Băcanu, Tinu și CTP.

În total am performat 13 voiaje. Peste doi ani petrecuți pe mișcătoarele cărări. Am pus piciorul pe toate continentele cu excepția Antarcticii, cu câteva zeci de țări vizitate și spre suta de porturi de escală.

Jurnal de bord

Am mâncat primul meu croissant la Sete, lângă Marsilia. La Genova am agățat italience pe Caricamento. Curvele din bordelurile Bombay-ului se săturaseră de mine, încă din 1994. Am tras acolo o bătaie, în dicoteca SOS, de lângă Lion Gate, ca-n „Șapte păcate”. M-am plimbat pe „Streets of Philadelphia”, într-o zi de ianuarie, cu melodia lui Bruce Springsteen în timpane. M-am îmbătat cu Jack Daniels și am mâncat „cajun food” pe Bourbon Street, în New Orleans. Alte beții le-am tras la Port-au-Prince, în Haiti, cu rom Barbancourt, în compania unor creole pe cât de fermecătoare, pe atât de ieftine. Era să mă dau peste cap cu un cargou, în Atlanticul de Nord, într- zi de decembrie. Am tranzitat Canalul Panama, dinspre Golful Mexic către Pacific, o singură dată, și Canalul Suez de cinci ori spre Sud și odată spre Nord. Am trecut pe lângă vulcanul Krakatoa, de lângă Jakarta, de două ori. În China am fost de trei-patru ori, nu mai țiu minte bine, și niciodată n-am stat mai puțin de o lună. Nici Bangkok-ul nu mi-e câtuși de puțin străin. La fel și Yangoon-ul birmanez. Indochina e chiar mișto când ai până în 30 de ani și dăcă te trezești dimineața între două ciuciungheze chiar știi de ce ți s-a întâmplat grozăvia. Am făcut bișniță cu onix și pielărie adusă de la Karachi, din Pakistan, unde am fost de trei ori. Mai des ca la Mizil, unde am fost o singură dată, pe urmele lui Geo Bogza, cu trenul. În Noua Zeelandă, la Auckland, am înțeles de ce-s așa bune cotletele de berbecuț de la antipozi. În Australia am mâncat un steak de vită la Brisbane, și m-am pișat, de nevoie, noaptea, pe Opera House, din Sidney, în timp ce-mi vedeam reflexia înapele din Darling Harbour. La Melbourne am văzut cel mai mare cazinou din emisfera australă, în anul 2000. Pe cele din Las Vegas urma să le văd fo treișpe ani mai târziu, cînd m-a dus acolo o femeie interesantă, pe banii ei, că vroia s-o iau acasă să mi-o fac  mireasă. Am fugit în pasul ștrengarului. Plecasem în America cu 50 de dolari în buzunar și m-a întors cu 2000, câștigați, în trei nopți, la BlackJack. I-am pierdut în prima noapte după repatriere la Hilton, lângă Ateneu. În rest, ce s-a întâmplat în Vegas rămâne în Las Vegas. Pe Delphine, negresa cu ochi de malahit din Douala, Camerun, n-am cum s-o uit vreodată și nici pe mulatra din Eritreea, da’ cu ochi albaștri. Era cât-p-aci să uit de bordelul plutitor din Myanmar unde le luam fetelor la cărți, ziua, ce cîștigau noaptea de la băieți. Am participat la un pescuit de rechini-ciocan și baracude în Marea Roșie și în radă la Djibouti. Niște curve din Odessa mi-au ciordit banii și io, matol curcă, am început să latru la câinele lor până s-a speriat ăla de mine. Era cât p-aci să fiu arestat în Iugoslavia, în al doilea război de acolo. I-am îngrozit pe rușii din Sochi și Novorossiysk când au văzut ce capacitate cilindrică am la votcă.

Am navigat pe șapte cargouri, un mineralier, un port-container, două veliere mari – cu care am participat la două regate internaționale și unul mic care m-a dus până lângă Insula Șerpilor, bașca, pe Dunăre – de la Regensburg, la vale, către Viena – cu un bătrân barcaz danez – vechi de 70 de ani, cu pavilion polonez și echipaj românesc.

Cre’ că am bătut cu mult peste 100.000 de mile marine petrecute între cer și apă. Din țara noastră sunt doar două județe din care n-am scris anchete sau reportaje: Arad și Iași. Nu-ș de ce. Nu s-a nimerit pe partea mea. Am fost, însă, la pescuit de sturioni la Sfântu Ghorghe-Deltă - cu un bătân caiuc cătrănit - la carmace și ohane și am cobărât în mina de uraniu la Crucea. Și câte și mai câte. Am și regrete, mai mici sau mari, da’ prea puține să mi le amintesc acu’.

Mâine împlinesc 50 de ani și mi-e carena canarisită și chila plină de scoică și alge. Velele îmi sunt hărtănite și cârpite mai peste tot. Iar cufărul mi-e bine ferecat și ascuns în cală, printre alte vechituri. Am pierdut cheia și chiar nu știu cine l-ar mai putea deschide. Cine știe ce comori uitate or mai fi pe acolo sau poate e doar un vechi sac de marinar, gol, peticit și decolorat de la soare și pătat cu cerneală din apă sărată. A treia cumpănă.