În 1998, Rusia şi-a declarat incapacitatea de plată a datoriilor sale, alături de mai multe economii asiatice care intraseră în criză.
Statele Unite au orchestrat un pachet de asistenţă din partea Fondului Monetar Internaţional şi lucrurile s-au calmat. Zece ani mai târziu, criza financiară forţează Rusia să-şi închidă piaţa financiară. Deşi acum Moscova (şi nici alte ţări afectate de criza din 1998) nu are nevoie de asistenţa financiară a FMI, investitorii nu par convinşi de faptul că situaţia este sub control în Moscova şi nici chiar la Washington.
Există diferenţe multiple şi importante între ce s-a întâmplat acum zece ani şi criza financiară mondială la care asistăm acum. Cu toate acestea, juxtapunerea pe scurt a celor două episoade începe să schiţeze liniile mari ale unei noi realităţi - una foarte incomodă: nimeni nu pare să fie la cârma unei economii mondiale care-şi rescrie regulile în plină criză.
Un important şi incomod detaliu diferenţiază situaţia de acum zece ani de cea actuală: SUA orchestrează planul de atac al unei crize americane cu bani de împrumut. Detaliile acestui plan sunt neclare, dar sursa capitalului o constituie multe dintre ţările asiatice emergente aflate în criză acum zece ani, ţări care acum dispun de rezerve valutare de sute de miliarde de dolari. Datoria SUA se îngroaşă simţitor, crescând astfel vulnerabilitatea la şocuri a celei mai mari economii a lumii. Însă unul dintre cele mai periculoase precedente este că alte industrii ale economiei americane ar putea prinde curaj să ceară Washingtonului colaci de salvare. Într-un an electoral, astfel de cerinţe devin greu de refuzat.
Nici restul ţărilor vestice nu se află în poziţii mai comode. Economia UE şi-a pierdut deja locomotivele creşterii de odinioară (Spania, Marea Britanie) şi date recente arată că mulţi membri ai Uniunii se află în prag de recesiune.
Pe de altă parte, ţările care le-au tot împrumutat bani americanilor au o dilemă buclucaşă: o eventuală contracţie a economiilor vestice duce la o cerere redusă pentru exporturile ţărilor emergente, de la bunuri de consum la materii prime (inclusiv ţiţeiul). De asemenea, valoarea rezervelor valutare ale aceloraşi ţări emergente riscă să scadă în ritm cu percepţia de slăbiciune a economiilor occidentale. Din aceste motive, nici China sau ţările Golfului Persic nu se află la adăpost absolut de efectele crizei financiare.
La toate aceste observaţii se adaugă o profundă ironie a sorţii, evidenţiată tot de criza financiară: la sfârşitul unei perioade în care guvernele erau îndemnate să facă orice, dar să nu incomodeze bunul mers al economiei mondiale, tot guvernele sunt forţate să întindă o mână de ajutor corporaţiilor.
Deşi efectele crizei financiare abia încep să se facă simţite, două riscuri majore se întrevăd la orizont, ca posibile răspunsuri la un aparent eşec al globalizării: tentaţia unui populism ce s-ar putea dovedi costisitor pe termen lung şi tentaţia inversării reformelor de liberalizare economică, a eforturilor anterioare de integrare în economia globală. Ambele ispite sunt un cântec de sirenă care trebuie ignorat cu orice preţ.
Recomandările noastre
