Karl Marx însuşi ar tresări la vederea curentelor de opinie care străbat Europa la ora actuală. De la Berlin la Roma, de la Amsterdam la Paris, capitalismul este în defensivă, iar atacurile vin din ambele sfere ale spectrului politic. Pentru România, consecinţele acestui fapt au toate şansele să fie negative, dacă nu chiar dezastruoase.
Actualul preşedinte german (şi fost şef al Fondului Monetar Internaţional) declara recent că pieţele financiare internaţionale au devenit nişte „monştri“ care ameninţă stabilitatea financiară internaţională. Silvio Berlusconi a câştigat un mandat de prim-ministru folosindu-se de un mesaj electoral clădit pe neajunsurile aceluiaşi capitalism, care, culmea, l-a îmbogăţit. În ce-l priveşte, Nicolas Sarkozy continuă tradiţia galică de a critica toate ideile de sorginte anglo-saxonă, vrând să „re-moralizeze“ capitalismul mondial, atâta timp cât asta nu implică supunerea companiilor franceze la niscaiva concurenţă. Şi, nu în ultimul rând, politicienii olandezi continuă o recentă campanie de protecţie a sectorului corporatist, criticând „prădătorii“ străini cu propuneri de a limita salariile directorilor de companii.
Fără a disputa aici nevoia de ajustare a sistemului capitalist, emergenţa unor astfel de opinii este, totuşi, surprinzătoare, ţinând cont de creşterea sclerotică a economiilor din miezul Uniunii. Cu excepţia parţială a Germaniei, marile economii europene nu sunt capabile să le ofere cetăţenilor lor decât un standard de viaţă stagnant. Aşadar, politicienii fac ce fac de mult: dau vina pe factori externi pentru propria impotenţă de a face reforme.
Este însă îngrijorătoare vehemenţa mârlănească a retoricii anticapitaliste şi lipsa unei dezbateri reale despre cum pot corectate neajunsurile sale fără a-i „ucide“ beneficiile reale. Acest fapt este un pericol pentru România, a cărei istorie postdecembristă este dominată de „talentul“ de a urma exemplele cele mai nefericite: o lege a cabinetului Berlusconi i-a dat guvernului PSD idei despre cum poate fi îngrădită libertatea mass-mediei, iar iniţiativele orwelliene ale lui George W. Bush, în numele luptei antiteroriste, i-au dat lui Adrian Premierul Minune ideea de pune semnul egal între criticile la adresa guvernului PSD şi trădarea interesului naţional reprezentat de candidatura României la NATO. Nu în ultimul rând, corupţia de la noi a fost prea des justificată de aleşii noştri cu argumentul: „Dar există corupţie şi la ei“.
În acest context, există riscul ca freamătul anticapitalist ce străbate Europa să dea ideea politicienilor locali de a frâna şi mai tare procesul de reformă, fie ea economică, juridică sau de altă natură. Imaginaţi-vă cât de mare poate fi moftul proprietăţii private pe Kiseleff, când capitalismul e fluierat în restul Europei.
Observând curentul anticapitalist ce cuprinde Europa, fostul meu coleg John Thornhill, de la „Financial Times“, îşi exprima speranţa că retorica nu va rezulta decât într-o „corecţie“, pe cât de necesară, pe atât de subtilă, a exceselor capitalismului. Gândindu-mă la România, mi-e greu să împărtăşesc acelaşi optimism. Provocarea pe care o reprezintă ajustarea unei ideologii necesită o doză de bun-simţ şi sofisticare politică. Faţă în faţă cu astfel de provocări, politicienii români tind să răspundă cu sofisticare de pachiderm şi bunt-simţ de mahala.
Recomandările noastre
