Cu tot dezinteresul pe care îl manifest față de „sportul cu balonul rotund”, ca să mă folosesc de o sintagmă traforată din limbajul de placaj al gazetăriei sportive, nu am fost niciodată adeptul clișeului „Decât stadioane, mai bine avioane!”, sau „balcoane”, sau „dicotiledoane”, adică al strigăturii din galeria opțiunii cu retard sever, „Decât catedrale, mai bine spitale!”.
Să fie clar din capul locului, dintotdeauna, fotbalul a reprezentat ultima preocupare din viața mea. Faptul că Ics-ulescu îl driblează pe Igrec-cescu și dă gol din „poziție imposibilă”, nu m-a impresionat niciodată mai mult decât ar fi făcut-o un acrobat care ar jongla cu n-sprezece farfurii, fără să spargă niciuna. Mai mult, dacă la circ mergeam cu plăcere, dus de părinți, atunci când eram copil, pe vreun stadion, la vreun meci de fotbal, nu a reușit să mă ducă nimeni până acum. Asta nu însemnă că nu apreciez fotbalul și că nu-i privesc cu înțelegere și chiar cu puținică invidie pe împătimiți!
Total în afara acestei pasiuni, despre moartea fotbalistului Maradona, eu nu am prea multe de spus, mai mult decât pot spune la moartea oricărui om, adică „Să-l odihnească Dumnezeu!” Înțeleg însă de la cei pasionați de sportul ăsta, că argentinianul a fost un mare talent, unul care nu apare decât o dată la zeci de ani, iar când apare, bucură sute de milioane de oameni. Ei bine, de aici încolo, de la talent încolo, am ceva de spus, mai bine zis, de exprimat o mare nedumerire. De fapt, o tristețe!
Aceea pe care o încerc de fiece dată, atunci când un geniu, un muritor hărăzit de Dumnezeu cu un talent ieșit din comun, se duce prea devreme în Eternitate. Și nu din pricina vreunui accident, sau al vreunui cine știe cărui eveniment obiectiv, cum ar spune filosoful marxist, ci din cauze care țin de modul în care geniul a înțeles să-și trăiască viața, să și-o scurteze, mai exact spus. Cu siguranță, este treaba fiecăruia, dar asta nu însemnă ca mie să nu-mi pară rău, un rău amestecat cu o ciudă verde, aflată sub semnul lui „Să-mi fi dat mie Dumnezeu...!”
Ne puteți urmări și pe Google News
Un amic, om serios care se ferește de entuziasme gratuite, docent în fotbalul mondial și istoria sa, mi-a răspuns la întrebarea cu privire la valoarea lui Maradona: „Ca să înțelegi și tu, a fost un Michelangelo al fotbalului, un Gabriel Garcia Marquez al stadioanelor!” Cele două ilustrisime nume mi-au îmbrâncit imediat gândurile în două direcții. Ele m-au inspirat și m-au făcut să mă așez la masa de scris.
Primul gând, m-a trimis la o replică dintr-un film văzut recent, „Gambitul damei”. Prăbușită în alcool, alunecată pe o pantă a spaimelor și deznădejdii, personajul principal, o șahistă de geniu, într-un dialog cu prietena alături de care crescuse într-un orfelinat, are o Revelație cu privire la Irosire: „Am citit odată despre un cântăreț. A cumpărat un desen de Michelangelo. Când l-a luat acasă, a luat o radieră și l-a șters. A rămas doar o pagină goală. Țin minte că m-a șocat. Acum mă întreb dacă nu mi-am șters cumva creierul.” Să fie aripile de geniu sclipitor, dăruite de Dumnezeu, presărate cu praful de diamante false al pierzaniei?
Al doilea gând - aici coborâm în glodul potecii din spatele casei de mahala, care duce la umblătoarea din fundul curții – m-a dus la spusele lui Cristian Tudor Popescu. Potrivit jurnalistului total și pretutindenar, legendarul fotbalist nu a reușit decât să-i facă „nespus de fericiți pe cei care nu pot fi fericiți altfel”, adică pe cei care „nu dau doi bani pe fericirea morală”. Nu ca el, ca Popescu, adică. Din nou, mulțimi de oameni jigniți bolnav, pentru că nu simt enorm și nu văd monstruos așa, ca Popescu! Este adevărat, Popescu are niște standarde greu de atins, unele care au stabilit o sumă mult mai mare de doi bani, atunci când a legitimat în scris, în „crucișător”, adică în Adevărul, atrocitățile comise de mineri în 14-15 iunie, 1990: „Comportamentul grupurilor minerești și muncitorești nu a fost, nici nu avea cum să fie, pașnic.” Și mai și, tot Popescu stabilește în aceeași scrisoare medicală, că fotbalistul argentinian „a fost un personaj dezgustător din punct de vedere uman: alcoolic, drogoman înrăit, amic al Mafiei și al siniștrilor dictatori Castro, Chavez și Maduro.” Când l-o fi dezgustat fotbalistul pe Popescu cu alcoolismul, cu dependențele lui chimice, în timp ce românul se îmbăta până la neștirea unei meduze eșuată pe nisip, la soare, cu spirt medicinal trecut prin pâine, așa cum deseori povestește nostalgic? Dar cu amicițiile cu comuniștii când l-o fi dezgustat, în timp ce-l scuza pe Ion Iliescu, atunci când era de părere, tot în scris, că venirea acelorași mineri, în același blestemate 14-15 iunie, 1990, „s-ar fi produs (n.m. chiar) și în lipsa apelului prezidențial”?
Cea mai tare perlă de plastic coclit pe care a scos-o Popescu, cea mai puternică doză de aurolac inspirată este însă aia cu „fericirea morală”. „Fericire morală” pe care a fost la un coșmar de a o atinge atunci, în 2005 când, reales președinte al unui Club Român de Presă, o ruină obscenă unde nu mai candida nimeni, a anunțat precum un general de operetă aflat în căutarea unei armate cu care să atace umbrele nopții, că cea mai mare dorință îi este ca organizația pe surpăturile căreia se urcase să poată elibera legitimații de jurnalist, fără de care să nu mai exercite nimeni această profesie.
Cum ar fi fost! Câtă „fericire morală” l-ar fi cuprins pe Popescu, dacă nu ar mai fi putut nimeni apuca un pix, un stilou, sau o tastatură, fără să-i fi așezat el tresele de jurnalist pe umăr, fără ca leatul să-l privească din poziția de drepți pe Popescu, cu gândul la viitoarele avansări! Atunci m-a străfulgerat prima dată gândul că Popescu a pășit pe poteca ce duce la plaiurile veșnice ale fericirilor morale care, în toate formele și culorile posibile, dansează nesfârșite hore ale ielelor.
Recomandările noastre
