Profesorul Dorel Hoza este pasionat de horticultură. Nu trebuie să-i stai alături când își curăță merii din propria grădiniță pentru a te convinge de acest lucru. E suficient să-l observi și să-l asculți atent atunci când vorbește despre gutui, peri, meri și caiși, piersici, pepeni sau struguri. Profesorul Hoza nu gesticulează, agitat, nu dă din mâini și nici nu-și caută cuvintele prin dicționare de specialitate. Când vorbește, însă, o face cu atâta patimă încât nu-i de mirare că, în discursul său, compară pomii fructiferi cu puii de oameni. Dovezile sunt înșirate mai jos.

 Dăunătorii au pătruns după ’90, din străinătate

„Și la plante este exact ca la oameni, când vine vorba de boli. Acum 30, 40 de ani nu existau nici jumătate din bolile care acum fac ravagii. Cum au ajuns acestea să macine până la exterminare pomii în România? Condițiile climatice – vremea s-a schimbat, în sensul că temperaturile au crescut, facilitând dezvoltarea dăunătorilor – ar fi o explicație, dublată, bineînțeles, de cea mai importantă: bolile au fost aduse în țară din străinătate. După ’90, când am început să aducem material săditor din afară, am importat și aceste probleme grave. Credeți că acești dăunători străini mor în România? Nu, se adaptează, apoi se înmulțesc”. Scenariul conturat de profesorul Hoza e doldora de exemple.

„Colorado” și filoxera

„Colorado cum a ajuns la noi în anii ’40?”, mă săgetează profesorul pe sub arcul sprâncenelor negre. „Dar filoxera?”, mă trezesc parând, cu gândul mai degrabă la un pahar cu vin decât la un sac cu cartofi. Specialistul mă cruță: „Filoxera a ajuns în 1880… Dar ce facem cu bolile recente? În 1991 a venit peste România „Focul bacterian”, o nenorocire!” „Focul și mai cum?”, bâigui surprins. „Focul bacterian” este o boală care aproape a omorât gutuiul și părul în România! Sunt două specii care s-au limitat foarte mult ca suprafață din cauza acestei boli. Din păcate, nu prea are leac. Situația e extrem de grea…”. „Dar de unde a venit acest foc?” Profesorul Hoza curmă mirarea mea scurt: „A fost adus tot din afară, prin import de material săditor. Nu se cunoaște exact, cert este că a fost descoperit în deltă. În câțiva ani, a omorât gutuiul din Delta Dunării. Acolo erau ferme întregi, nu mai avem nimic, livezile au fost retezate”. Și chiar nu se poate face nimic? „Ce să faci, că după gutui a atacat părul, îl decimează și pe acesta. Mai mult, „Focul bacterian” a trecut acum la măr. Vă spun, este o problemă foarte gravă, pentru că n-are leac”, decretează domnul din fața mea.

Ce prostie! „Așteptăm până crapă planta”

Tabloul apocaliptic tușat de profesorul Dorel Hoza n-a cuprins doar România: „Peste tot atacă acest foc bacterian, doar că la noi e o situație extraordinară pentru că nu facem prevenție, nu stropim, așteptăm până crapă planta. Și n-ai ce să faci cu această boală. Unde a lovit, trebuie să tai, să pui pe foc. Apoi să speri că nu se va întinde”. Îmi pare uluitor că în secolul XXI oamenii nu pot trata o boală a pomilor, așa că revin, riscând să devin sâcâitor, la întrebareacheie: „Chiar nu se poate combate „Focul bacterian”? Profesorul Hoza e calm: „Doar prin prevenție. V-am spus, e exact ca la oameni. Se știu condițiile în care atacă această boală, o face în momentul în care înflorește planta sau dacă aceasta are deja răni. De ce a fost lovit primul gutuiul? Pentru că este o specie ce înflorește mai târziu, când temperaturile urcă mai sus de 27 de grade Celsius. Eh, imediat cum a înflorit, trebuie stropit. Americanii fac asta de mai bine de o sută de ani, pentru că doar așa poate fi ținută boala, cât de cât, sub control. Dar ce să te faci la noi, mai ales când vine vorba de organizare?!”

Dezorganizarea românească neaoșă facilitează dezvoltarea acestei boli teribile, extinderea ei, moartea pomilor fructiferi, a plantelor, într-un balet imoral al inconștienței. „Vă dau un exemplu: eu am livadă, am tehnologie, investesc, tratez pomii, dar lângă mine vecinul are cinci pomi pe care nu-i tratează. Ei vor fi tot timpul sursă de boală și de dăunători. Un pom afectat este exact ca un copil cu gripă pe care-l duci în colectivitate, în mijlocul copilașilor sănătoși. Aceste organisme fatale iubesc desimea, plantațiile mari, sănătoase. Odată instalate, le distrug, nu mai poți face nimic”.

Soluția: protecția zonală

Singura soluție pentru prevenirea dispariției livezilor noastre este, potrivit decanului Facultății de Horticultură din București, planul zonal: „Trebuie să se acționeze la scară mai mare, primăriile să fie activ implicate, să decidă în locul oamenilor care se opun prevenției. Unde proprietarii n-au bani să plătească? Să se sesizeze statul, să dea subvenții. Problema este mult prea importantă ca s-o lași la mâna omului obișnuit. Pe de altă parte, dacă proprietarii particulari refuză pur și simplu să-și stropească pomii, să-i îngrijească, obligăl tu, ca stat, să-i taie. Ca să nu mai facă rău și celorlați”.

Mă gândesc, vinovat, la propriile terenuri pe care s-au înstăpânit buruienile. Profesorul Hoza mă ghicește imediat: „Pământurile nelucrate, colonizate de bălării, reprezintă unul dintre cele mai mari pericole pentru agricultura noastră, pentru că un singur hectar de teren invadat de buruieni îți distruge zece hectare de teren muncit în jur! Zece hectare pentru cel puțin zece ani, pentru că acele plante germinează, tot germinează, nederanjate. Ele ar trebui distruse înainte să facă semințe. Nu lucrezi pământul, dar măcar distruge acele buruieni înainte să facă semințe. Altfel, vor face ravagii”.

Concluzia specialistului e amară: „Eh, toate aceste probleme, capitale pentru o națiune, nu le ia nimeni în seamă. Cum să dezvolți o afacere în aceste condiții? Cineva trebuie să intervină până nu va fi prea târziu. Ce vină am eu, care plantez și îngrijesc o livadă, că tu, vecinul meu, lași pământul să se odihnească, distrugând munca mea?”

 

Cum am ajuns să mâncăm de la turci?

Cum/de ce a alunecat România pe aceast pantă periculoasă? Explicațiile profesorului Hoza sunt simple: „După ’90, s-au repezit mulți să cumpere livezi, să facă afaceri. Credeau că e o joacă. Iei pomii și mai vii toamna, să culegi fructele. S-au înșelat amarnic. Au abandonat apoi livezile, lăsând pământul nemuncit. S-au instalat dăunătorii, s-au extins și spre alte locuri, sănătoase, și încetîncet am ajuns unde suntem astăzi: mâncăm de la turci, care n-au condițiile noastre, dar sunt mai harnici, mai oportuniști”.

 

Creați o strategie și respectați-o indiferent de culoarea politică!

Ce opinie are profesorul Dorel Hoza despre Petre Daea, ministrul Agriculturii? Se implică „tăticul cormoranilor” în acțiuni concrete de redresare a situației? „El încearcă, se străduiește, dar are experiența anilor ’80. Vrea să facă unele lucruri așa cum se făceau în acei ani, or nu prea merge. Mai gafează, bunăvoință însă are. Ce să zic? Ar trebui să fie implicat mai mult stafful tehnic în astfel de chestiuni concrete… La noi se schimbă prea repede totul, nu există continuitate. Proiectele importante ar trebui concretizate indiferent de cei care se perindă la Putere. Dacă n-ai strategie, n-ai planuri pe termen mediu și lung, n-ai continuitate, cum vrei să te dezvolți, să trăiești mai bine? Cum?”

15 ani pentru a pregăti un proiect serios

Semnele de întrebare mitraliază scurt, iar liniștea gravă, abia instalată după tirul concentrat, e surpată tot de profesor: „Și-așa, să zicem că partidele înțeleg aceste probleme deosebite și pică de acord să aplice și să continue proiectele de redresare a agriculturii, în acest caz… Tot ai nevoie de cincisprezece ani ca să demarezi ceva serios. Nu poți face asemenea lucruri de mântuială”.

România poate produce hrană cu mult peste necesarul intern

Dacă infrastructura ar fi bine pusă la punct, ar putea România să trăiască (bine) din agricultură? „Agricultura are pondere mare în PIB, în veniturile noastre naționale. Putem, fără probleme, să ne producem hrană pentru a acoperi necesarul național. Mai mult, putem produce hrană cu mult peste nevoile românilor, dar trebuie să fim organizați pentru a împlini acest lucru, trebuie să avem o logică, o strategie”, apreciază profesorul Dorel Hoza.

Dereglarea pieței

În continuare: „Vă dau un exemplu. Anul trecut a fost un an excelent pentru cereale. Dar cum avem o recoltă bună, prețurile se duc automat în jos, iar cel care a cultivat anul trecut grâu, nu vrea să mai cultive și anul acesta. De ce?” Chiar, de ce? „Pentru că omul e nevoit să vândă grâul foarte ieftin, după regulile făcute de alții. Noi n-avem nici măcar o bază de stocare a acestor cereale, n-avem depozite, să păstrăm cerealele pentru a le vinde ulterior la un preț bun. În plus, nu suntem nici loiali, serioși. Înainte se lucra pe vorbă bună, băteai palma, te țineai de cuvânt. Acum, faci un contract, iar dacă cel cu care te-ai înțeles găsește un chilipir în altă parte, renunță pur și simplu la contractul cu tine. Ai bani, energie și timp să te judeci cu el? N-ai! Trebuie reglate aceste aspecte printro inițiativă legislativă, printr-un act, dar și prin stabilirea unei strategii naționale”.

 

Planuri din anii ’70

Ce vrea să spună profesorul Dorel Hoza când vorbește despre o strategie națională? „Trebuie să știi, ca stat, ce, cât, unde plantezi. Nu poți lăsa oamenii s-o facă așa, de capul lor. În Vest, toate aceste chestiuni sunt foarte bine puse la punct. În Italia, de exemplu, dacă vrei să plantezi o livadă, n-o poți face că așa ți-a trăsnit ție. Autoritățile îți propun cinci specii, să zicem, din care tu trebuie să alegi două, în funcție de nevoile statului”.

Condiția pentru a răzbi

Profesorul își trage sufletul, apoi reia: „Or, la noi faci pomicultură în Bărăgan, o regiune prea puțin prielnică pentru măr. Ai alte zone pentru acest fruct… Vedeți, erau bune planurile acelea făcute în anii ’70, măcar știai în ce situație ești. Nu ca acum, când faci mere din belșug, dar le vinzi la prețuri de nimic sau le lași în pom, și ești, în plus, deficitar la alte fructe, pe care ești nevoit să le imporți. Avem, fără îndoială, nevoie de o strategie. Altfel nu vom reuși să răzbim”.

 

Roșiile crescute în sticlă

Profesorul Dorel Hoza a destructurat și mitul roșiilor crescute în sticlă: „Avem și noi aici, la facultate, plantele metabolizează, le dai hrana sub formă de soluție. Nu este nicio problemă. Că-i dai hrana sub formă de îngrășământ, în pământ, sau că i-o dai sub formă de soluție, tot acolo ajungi. Bine, lucrurile trebuie ținute sub control, să nu confundăm experimentele cu culturile obișnuite”.

Un truc despre mere

Unde-și face piața profesorul Dorel Hoza? „În zona Crângași, dar să știți că mă feresc să cumpăr mere pătate de la piață pentru că știu că acele pete pot fi mai rele decât pesticidul. În general, nu prea iau mere. În orice caz, pesticidul poate fi înlăturat. Prin spălare scapi de soluția cu care ai stropit fructul. Nu mai spun că, dacă-l cureți, ești sigur sută la sută, pentru că pesticidul nu trece de coajă. Bine, dacă ai curățat coaja mărului ai pierdut și tot ce are el mai valoros. Ai pierdut antioxidanții, celuloza, mineralele, tot”.

 

O balanță veche de trei ani

Chestionat dacă există o statistică anuală cu privire la importurile și exporturile de fructe, răspunsul profesorului Dorel Hoza demonstrează că dezorganizarea despre care vorbea mai sus a viciat inclusiv hârțogăria: „Există o balanță, am căutat anul trecut, aveam nevoie de niște date. Situația este adusă la zi, dar la zi înseamnă la nivelul anului 2016, cam așa. Bine, e făcută pe specii, tot, doar că nu te poți baza pe această balanță. Oricum, la Ministerul Agriculturii ar trebui să existe situația importurilor și exporturilor la nivel de 2018”.

 

Te-ar putea interesa și: