În următorii patru ani relațiile euroatlantice aveau să se deterioreze până la un nivel fără precedent, întrucât președintele american a susținut Brexit-ul, a abandonat acordurile climatice de la Paris și a denunțat Uniunea Europeană drept „inamic”.

Europenii l-au privit șocați pe Trump detonând acordul cu Iranul, denigrând aliații din NATO, paralizând Organizația Mondială a Comerțului și abandonând Organizația Mondială a Sănătății în toiul unei pandemii globale.

Concomitent, o adunătură pestriță de exponenți ai coloanei a cincea trumpiste – compusă din diplomați dubioși, adepți slugarnici ai teoriilor conspirației și acoliți onctuoși – a predicat în Europa cu o fervoare evanghelică scriptura nemulțumirii.

Pe un asemenea fundal, e ușor de văzut de ce perspectiva președinției lui Joe Biden a fost salutată cu un sentiment de mare ușurare de către liderii europeni. O administrație americană care nu e obsedată de subminarea și anihilarea țesutului multilateralismului global oferă un moment de respiro, o pauză potrivită pentru reflecție și dialog în spiritul respectului reciproc.

Și totuși, poate e prea devreme pentru a sărbători. Politicile care au produs o falie între Europa și America lui Trump nu vor dispărea peste noapte, cum nu va dispărea nici fervoarea anti-establishment pe care președintele american le-a inspirat-o unora.

Cei mai mari susținători europeni ai lui Trump sunt cei doi gemeni problematici ai UE, Ungaria și Polonia – mai exact, premierul ungar Viktor Orbán și conducătorul de facto al Poloniei Jaroslaw Kaczynski, care se sprijină reciproc pe baza compatibilității lor ideologice.

Orbán a argumentat, pe bună dreptate, că el era un Trump european încă dinainte ca Trump să intre pe scenă. Predispoziția lui pentru încălcarea normelor democratice, regresul în materie de stat de drept, complacerea în capitalismul de cumetrie, cât și ostilitatea lui față de presă, aversiunea lui pentru imigranți – musulmani, în special – și opoziția lui față de atitudinile liberale privitoare la drepturile homosexualilor și avort i-au apropiat în mod natural. Polonia, pe de altă parte, a avut de câștigat de pe urma consolidării flancului estic al NATO și a opoziției SUA față de Nord Stream 2, proiectul de gazoduct rusesc.

Aceste politici vor persista probabil, în ciuda schimbării administrației SUA, chiar și dacă Budapesta și Varșovia se vor trezi cu mult în afara zonei lor de confort, având în vedere valorile cu care vine președintele ales Biden.

În alte părți ale Europei rezultatul electoral a inspirat schimbări de poziție mai vizibile.

La Londra, Boris Johnson – care și-a câștigat porecla de „Trump al Britaniei” – își folosea apropierea de Trump drept principal mijloc de umflare a balonului său „Britania Globală” și de a imprima energie apelurilor sale mobilizatoare pentru „preluarea înapoi a controlului” și „înfăptuirea” Brexit-ului.

Mereu un pragmatic, Johnson a profitat acum de unul dintre puținele aspecte pozitive ale crizei pandemice – amânarea pentru la anul a [reuniunii climatice] COP26 din Glasgow – pentru a-l ademeni pe Biden, deja predispus la acest lucru, cu un angajament de a conduce lupta climatică. Așteptați-vă la un acord Brexit UE-Regatul Unit de ultim moment, la concesii pentru evitarea unor complicații între SUA și Regat pe tema Acordului de la Belfast [1998, a restabilit pacea în Irlanda de Nord – n.trad.], la o amiciție strânsă la reuniunea G7 din 2021 și la un devotament britanic în calitate de membru NATO.

Victoria lui Biden a determinat și alte schimbări de poziție în Europa.

Încrederea, esențială oricărui parteneriat, a fost distrusă sub Trump. Dacă în trecut Conferințele de Securitate de la Munchen se îngrijorau de agresiunea rusească, cea de anul trecut a fost marcată de teama abandonului american.

Acea teamă a dus la realizarea faptului că Europa trebuie să stea mai bine pe propriile-i picioare, nu în ultimul rând și în sfera securității și apărării. În parte, e și o replică la mai vechile îndemnuri ale SUA de distribuire mai echitabilă a poverii financiare. Dar este totodată și recunoașterea necesității de a dezvolta capacități care să-i permită Europei mai multă autonomie strategică, în fața unei Americi impredictibile.

Chestiunea aceasta constituie deja o sursă de tensiuni între Franța și Germania – care au opinii diferite în ce privește gradul în care Europa poate ori ar trebui să se mai bazeze pe SUA – și va deveni probabil și sursă de neînțelegeri cu establishment-ul militar american.

Un alt punct de tensiune îl vor constitui relațiile cu China. UE vrea să adopte o poziție proprie și o viziune proprie în privința relațiilor cu Beijingul, pe care îl consideră un partener de negociere, un concurent economic și un adversar strategic – în antiteză cu politicile americane sub Trump.

UE nu vrea să se trezească strivită la mijloc între doi adversari diametral opuși, într-o lume G2 dominată de China și SUA – de aici și accentul pus pe o mai mare suveranitate europeană, principiu călăuzitor al inițiativelor politice ale președintelui francez Emmanuel Macron.

E clar deci că plecarea lui Trump nu va șterge cu buretele divergențele care au creat fricțiuni în ultimii patru ani între UE și SUA pe tema comerțului, tehnologiei și fiscalității.

Și totuși, pe ambele maluri ale Atlanticului există acum sentimentul că acesta este un moment al șanselor – de redescoperire a valorii pe care o avem în comun, de producere a unei schimbări pe bază de proiect, iar nu provocată de dezacorduri, de accelerare și elevare a obiectivului de a ne salva planeta fragilă și de a revitaliza și reforma sistemul multilateral.

Ar putea fi ultima astfel de șansă. Starea de fapt anterioară nu mai există. Rămâne de văzut măsura în care vizibilele constrângeri politice și judiciare din SUA îi vor limita lui Biden orizontul politic și executiv, însă ambele părți trebuie să revină la viitor, mai puternice împreună decât despărțite.(Rador)