Acum 14 ani am fost candidat. Mă rog, aproape candidat. La Amaru, lângă Mizil. Povestea unui reportaj de poveste

Pe la sfârşitul lu' mai 2004 eram reporter la România liberă. Era cu puţin înainte de alegerile locale. Mă cheamă Petre Mihai Băcanu, la el în birou, şi-mi zice: „Bă, Mihnea, vreau să te îmbraci frumos, la costum, să-ţi alegi nişte colegi, care-i vrei tu, din redacţie şi să mergi într-o comună unde să te dai candidat. Îţi dau un microbuz cu difuzor de la Alianţa Civică şi două maşini din redacţie. Tu hotărăşti unde mergi. Apoi, povesteşti ce ai trăit tu, acolo”. Iniţial, m-am blocat, da' apoi m-a umflat râsul. Mă uit pe harta ţării şi mă scarpin mai întâi în nas şi, apoi, în buric. Unde dracu' să mă duc? Îmi pică repede fisa când văd, pe lângă Mizil, o comună cu un nume care se brodea la marele fix: Amaru. Prin urmare, sătenii erau amărăşteni sau amărui... Mă duc prin birourile RL şi, ca un veritabil selecţioner, îmi alcătuiesc echipa. Adică staff-ul de campanie. Io urma să fiu candidatul, prietenul meu Eduard Ovidiu Ohanesian, pe atunci novice în meserie – propagandist la „ciocofon”, laboranta foto Viorica Ciobanu – secretar cu probleme organizatorice, fotoreporterii Florin Eşanu şi Marian Vilău- directori de imagine, Iulia Vaida, reporter la „Politică” - aistentă de relaţii publice, reporterii Tomiţă Petcu şi Mihai Ciorcan, deasemenea de la „Politică” - băgător de seamă 1, respectiv băgător de seamă 2 şi şoferul nea Ion Tudose - şef de coloană auto.

M-am dus la DTP şi mi-am confecţionat fluturaşi electorali. Sloganul „profesorului de română” Mihnea-Petru Pârvu, candidat din partea inexistentului Partid al Independenţilor la Consiliul Judeţean Buzău era: „Cu o pâine un cârnat şi o bere o să ajungem la putere!”. Promisiunile erau pe măsura imposturii. Dacă urma să fiu ales urma să dau, ad litteram: gaze la tot poporul, pensii de zece ori mai mari, două cloşti de familie, purcel de lapte de Crăciun, un tractor la 20 de gospodării, o vacă de lapte la zece familii ş.a.m.d. Ne-am spart de râs.

Suspect de hepatită de la babele amăştence

Well, pe 1 iunie, dimineaţa, purcedem la drum. Io îmbrăcat în costumul de la nunta mea din 1998 care, încă, îmi venea. Îl mai am şi acum, da' cad în depresie când mă uit la el cum şade trist, pe umeraş, în şifonier. Oprim mai întâi la un magazin şi cumpăr, cu banii ziarului, 100 de cârnaţi Trandafir, 50 de beri, tot atâtea pâini şi fo două kile de bomboane, că era Ziua Copilului. Înainte de descinderea din Amaru am oprit şi am făcut 50 de pachete. Apoi, am oprit fix în mijlocul comunei, pe la unşpe şi ceva, şi a început halimaua. Ohanesian zbiera în ciocofon: „Votaţi profesorul Pârvu! Vă dă mâncare şi băutură, la ora unu, în faţă la căminul cultural!”. Ăilalţi din „staff” împărţeau fluturaşii electorali şi io am luat-o la picior, ca un candidat care ştie ce vrea, prin tot satul.

Era să dau în hepatită de la câte babe m-au pupat. Marian Vilău şi Eşanu îmi făceau poze ca lu' Iliescu. Când m-a văzut şefu' de post s-a speriat şi a fugit cu maşina din dotare tocmai la Mizil. Nu vroia să fie părtaş...

Iar la ora unu, belea! Cum naiba să împarţi 50 de pachete, cu doi cârnaţi, o pâine şi o bere, la câteva sute de „alegători”, că se strânsese tot satul în faţa măsuţei pe care o scosesem afară din Căminul Cultural, cu complicitatea bibliotecarei.

Premiul pentru „Reportaj” la CRP

Până la urmă am scăpat cu viaţă şi ne-am întors teferi la Bucureşti. Spre seară, la redacţie, vine la noi Eliade Bălan – redactor şef-adjunct – şi îmi cere un teaser pentru ziarul de a doua zi. I-l dau şi, pentru că tot aveam adrenalină în vintre, hai să scriu. Mai rămăsese doar Ohanesian cu mine. Am luat o sticlă de votcă şi, pentru că pe vremea aia nu prea ştiam io cum e cu tastaura computerului, i-am dictat lu' Ovidiu, în fo două ore, tot reportajul. Titlul pe care l-am dat, personal, a fost „Candidat pentru o zi”. Pentru efortul depus l-am semnat şi pe el. Pe 3 iunie 2004, a apărut „cap de ziar” în România liberă şi, zece luni mai târziu, pe 25 februarie 2005, am primit premiul pentru reportaj în cadrul celei de a VI-a Gale a defunctului Club Român de Presă. Prilej cu care Ohanesian i-a arătat umărul său fără epoleţi lui Traian Băsescu care ne-a strâns mâinile după ce am primit premiul. Am încasat 1000 de dolari pe care i-am împărţit, frăţeşte, cu Ovidiu Ohanesian. Încă mai am chitanţa. Trofeul de cristal, făcut de maestrul Băncilă, a rămas, cum altfel, la mine. Îl am şi acum în bibliotecă şi îl mai şterg, din când în când, de praf.

O erată necesară

Mai participasem şi la secţiunea „Anchetă”, cu două investigaţii. Una despre popii din Moldova care îşi făcuseră mănăstire şi hotel, fără nicio autorizaţie, exact în vârful muntelui Ceahlău, în plină rezervaţie naturală, şi alta despre Remus Şpan, şeful Poliţiei Judiciare a PNA, actualul DNA, pe care mi-l turnase, cu subiect şi predicat şi asumat, şeful SRI Satu Mare. Lu' Şpan i-am babardit cariera, că am mai scris de potlogăriile lui şi după aia. M-a dat în judecată şi, evident, am fost achitat. Acu' am auzit că se ocupă cu siguranţa lu' Pandele de la Voluntari. Jalnic.

Fac o mică erată. În prima sa cărticică, „Amintiri din portbagaj”, Ohanesian scrie că noi am luat premiul pentru anchetă, ceea ce nu este adevărat. La acea secţiune am participat de unul singur. Nici o lună mai târziu, armeanul a fost răpit de ciuhapii irakieni. Ultimul apel pe care l-a dat, de pe telefonul lui Mohammad Munaf, înainte să intre la beci, a fost către mine. Vroia să ştie când vine Băsescu la trupele româneşti din Bagdad. În cartea sa a scris că eram supărat pe el că aş fi vrut să plec io în locul său. Nu. Io vroiam să merg în Irak, cam în aceeaşi perioadă, cu o delegaţie a MapN, întrucât fostul meu cumnat, care era încartiruit acolo, urma să fie avansat căpitan în prezenţa preşedintelui ţării. Şi nu eram sigur că mai aproba Băcanu încă o deplasare la Bagdad în condiţiile în care aveam deja un reporter în zonă. Ăsta era of-ul meu. Apoi, Ohanesian a fost răpit. Până la urmă a avut noroc.

P.S. Poza din deschidere este făcută de cei de la Agerpres, iar restul îi aparţin fotografului veteran Florin Eşanu