Firul intim care leagă pamfletul usturător al francezului de studiul lui Said și de vremurile pe care le trăim măsoară trunchiul comun al modului în care vesticii, în diferite etape de timp, implicit de gândire, de interese etc., au ales să-i privească, să-i (pre)judece pe estici, pe „ceilalți”. Unind, el (și) decupează în fâșii mai mici sau mai mari noțiunea de alteritate, raporturile insider-outsider, evidențiind lumii, spre atenționare, evaluarea incorectă a omului de către om, realizată nu în funcție de particularitățile și deprinderile individului, ci în siajul unei construcții culturale pe care cel ridicat din mijlocul ei nu mai reușește, de cele mai multe ori, s-o deosebească de realitatea propriu-zisă. Altfel spus, omul a ajuns să-l judece pe celălalt de lângă el nu în funcție de ce vede cu adevărat, ci în funcție de ce a fost învățat să vadă (cu anumite scopuri potrivite, la rândul lor, după tonurile care stabilesc politicile culturale, sociale, economice etc.).

Dacă Montesquieu a ales să critice aspru aristocrația franceză (intrată, în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, pe ultimele sute de metri ale privilegiilor ei seculare), anunțând Revoluția de la 1789, prin intermediul unor personaje orientale inventate, Usbec și Rica, „călători din Ispahan”, a fost și pentru că în epocă erau la modă povestirile asiatice. Persia fusese descrisă înainte amănunțit și exaltat de Tavernier, Chardin și Bernier, iar „O mie și una de nopți” văzuse deja lumina tiparului, în traducerea lui Galland, la 1708.

Scrisorile otrăvite

Așadar, parizienii erau familiarizați cu șalvarii, turbanele, haremurile și aromele Orientului. Montesquieu risca mai puțin să fie deconspirat. În plus, își oferise șansa de a povesti la persoana întâi și de a-și masca rechizitoriul sub forma unor epistole ușurele, apreciate pentru notele amuzante și exotice, și nu judecate pentru aruncarea în obrazul societății vestice a unor mari și dureroase adevăruri. Această notă comică și colorată a constituit și motivul pentru care Montesquieu și-a permis, la doar patru ani de la publicarea sub anonimat a „Scrisorilor persane”, să-și asume public scrierea lor. Mai mult, ușile celor mai pretențioase saloane pariziene s-au deschis pentru tânărul care în 1725 renunța definitiv la roba de magistrat și la funcția de șef al Curții din Bordeaux. Charles de Secondat nu numai că nu este pedepsit, precum Voltaire, pentru îndrăzneala lui, ci este, culmea!, primit, cu tot cu oglinda lui în care se reflectau hidos bubele aparatului de stat monarhic, în Academia Franceză.

Mi-am dat întotdeauna seama că pentru a reuși în societate este mai bine să treci drept nebun, rămânând înțelept în sinea ta”, nota Montesquieu în Caietele sale, scrieri publicate de urmașii săi la mai bine de două sute de ani de la apariția „Scrisorilor persane”!

Dar să tai acolada, pentru a reînnoda firul dintre „Scrisori” și „Orientalism(ul)” lui Said. Mai precis să remarc, așa cum am specificat încă din titlu, cum este văzut „celălalt”, în raportul dintre Vest și (R)Est, prin intermediul femeii, un excelent barometru al gândirii preconcepute. În ton cu exemplele pe care le voi înșira și comenta mai departe, să reflectăm și asupra modului în care Montesquieu însuși, distins bărbat de litere, un iluminist!, vedea lumea orientală. E important de știut că Charles de Secondat nu călătorise și nici nu avea să călătorească vreodată în Persia, fără ca acest mic accident biografic să-l împiedice în întreprinderea de a emite comparații detaliate între femeia din haremul orientalului și femeia liberă (între ghilimele) a Franței. E adevărat că Montesquieu n-a intenționat niciodată să tușeze în epistolele sale adevărata viață din îndepărtatul Orient, dar asta nu înseamnă că trebuie să primim cu ochii închiși ideile „de-a gata” ale filosofului.

Amanta și petițiile

Preveniți în acest sens, să dăm curs, în continuare, unor citate edificatoare, cu mențiunea că Montesquieu priza (și expanda), prin intermediul orientalului Rica, diferențele în comparații bine dimensionate, cu intenția clară de a individualiza statutul femeii franceze în secolul XVIII: „Femeile atât de virtuoase și de modeste în Persia care trăiesc nevăzute și neauzite de nimeni, în afară de stăpânul haremului, se plimbă pe străzile Parisului, intră în saloane și în săli de spectacole întovărășite de soții lor sau de soții altor femei. Ele nu par a avea alte preocupări, de la douăzeci și până la optzeci de ani, decât de a trece în ochii tuturor mai tinere decât sunt în realitate și de a cuceri inimile a cât mai mulți bărbați”. Cu alte cuvinte, nespuse, toate femeile – fie ele din Persia sau din Franța – tânjesc spre o continuă perpetuare a nurilor, doar că persanele o fac într-un cadru controlat, limitat, pe când occidentalele își expun „podoabele” în public, în văzul cetății. Cu șanse mult mai mari de reușită, nu?

Scrisoarea pusă pe seama lui Rica evidențiază, în dreptul poporului francez, și resemnarea bărbatului înșelat: „Francezii nu vorbesc niciodată de soțiile lor. Le e frică să vorbească de ele în fața oamenilor care le cunosc mai bine decât ei”. Mai mult: „Sunt printre ei oameni – săgetează Montesquieu propria-i societate – foarte nefericiți pe care nu-i mângâie nimeni. Aceștia sunt soții geloși. Alții pe care îi urăște toată lumea: soții geloși! Sunt și unii pe care toți bărbații îi disprețuiesc: aceștia sunt tot soții geloși!” E limpede – constată orientalul Rica: Franța e guvernată de femei! „Ibben – răspunde Rica unui prieten pus la treabă de Montesquieu -, crezi că o femeie e amanta unui ministru ca să se culce cu el? Aș! Ce idee! E amanta lui pentru ca, în fiecare dimineață, să-i îndese sub nas cinci sau șase petiții. Bunătatea lor firească apare din pripeala cu care fac bine unui întreg șir de oameni «nevoiași» care le procură o sută de mii de livre rentă”.

Imediat, lovitura de baros, echilibrat livrată, deși – cum am mai spus -, Montesquieu n-avea habar de adevărata orânduire socială a persanilor: „Se plânge lumea, în Persia, că împărăția e condusă de două, trei femei. În Franța e și mai și. Aici femeile cârmuiesc cu de toatele și iau lucrurile nu numai cu ridicata, dar își împart și cu de-amănuntul toată autoritatea”. Chiar așa să fi fost oare? Aiurea! Nici Franța, nici Persia acelor timpuri nu mizau prea mult – oficial vorbind – pe opiniile femeilor. Asta nu înseamnă că cele din Europa nu puteau să-și exprime (mai) liber părerile. Să nu uităm însă că în țara considerată de-a lungul timpului cea mai democratică din lume sexul slab a avut drept de vot abia după al Doilea Război Mondial!

Femeia din Occident versus Femeia din Orient

Acest amănunt istoric, necunoscut fostului magistrat din Bordeaux, nu împiedică dezvoltarea tezei potrivit căreia femeia este la putere (din culise) în Franța anului 1740. Dovadă concluzia franțuzitului Rica, după o dezbatere (în „Scrisori persane”) cu tema „Femeia din Occident versus Femeia din Orient”: „Trebuie să recunoaștem – îi scrie el unui prieten (Ibben) -, deși acest lucru contravine moravurilor noastre: la popoarele cele mai civilizate femeile au avut întotdeauna autoritate asupra bărbaților”.

Poate. De unde și derivația (auto)indusă de Montesquieu: bărbații din Vest sunt deasupra celor din Est. Și nu doar pentru că au femei superioare celor din Orient. Ci și pentru că, dincolo de schimbările obligatorii pe care occidentalii trebuie să le opereze în propria societate abrutizată de tarele monarhiei (defecte arătate cu degetul prin intermediul unor personaje inventate, dar, prin comparație, considerate inferioare), Vestul a luptat și a reușit de multe ori să supună Estul propriilor valori și interese. Și, mai ales, propriilor interpretări, propriilor imagini construite în locul realității (Estice).

Drept mărturie stă și studiul extraordinar al palestinianului american Edward W. Said: „Orientalism. Concepțiile occidentale despre Orient”, publicat prima oară – atenție! – în 1978. Așadar, la mai bine de 250 de ani de la „Scrisorile” lui Montesquieu. Câte s-au schimbat în acest interval de timp (chiar și astăzi) în gândirea și politica occidentale? Nu prea multe. Asta e clar! Mai ales când vine vorba de raportul Vest-Est, de relația dintre Occident și Celălalt, dintre Vest și (R)est?

Superioritate-inferioritate

Dar să dăm curs, pentru elucidare, unui pasaj atent ales din scrierea lui Said (Ce ironie! Un oriental „apropiat”, metamorfozat în vestic, discerne în privința nedreptăților lumii), chit că acesta vizează ecuația Anglia-Africa: „În 13 iunie 1910, Arthur James Balfour a ţinut un discurs în Camera Comunelor despre «problemele cu care ne confruntăm în Egipt». Naţiunile occidentale – perora politicianul britanic -, de îndată ce apar în istorie, încep să demonstreze capacităţi de autoguvernare… având propriile merite… Puteţi căuta în întreaga istorie a orientalilor din ceea ce se cheamă, în general, Est, şi nu veţi găsi niciodată urme de autoguvernare. Toate marile lor secole – care au fost într-adevăr mari – au trecut sub despotisme, sub guvernări absolutiste. Toate marile lor contribuţii la civilizaţie – care au fost într-adevăr mari – s-au înfăptuit sub această formă de guvernământ. Cuceritorii au urmat altor cuceritori, o dominaţie a urmat alteia, dar niciodată, în toate răsturnările de destin, nu aţi putut vedea nici măcar una dintre aceste naţiuni instaurând, prin propriile puteri, ceea ce numim, din punct de vedere occidental, autoguvernarea. Asta e realitatea. Nu e vorba de superioritate şi inferioritate. Presupun că un adevărat înţelept oriental ar spune că guvernarea pe care ne-am asumat-o în Egipt şi oriunde altundeva nu e un subiect demn de un filosof, ci este treaba murdară, inferioară, de a presta munca necesară”. Sărăcuții, dragii de britanici (e valabil și pentru francezii lui Montesquieu), care au distrus culturi întregi „civilizându-le”! Sau invers, mă rog…

Dar, pentru că la final există mereu un dar, să desțelenim până la capăt argumentele englezului Balfour în disputa lui cu (ne)norociții urmași ai faraonilor: „Este un lucru bun pentru aceste mari naţiuni – admit că sunt mari – ca o asemenea guvernare absolutistă să fie exercitată de noi? Cred că da. Cred că experienţa arată că sub această guvernare le-a fost mult mai bine decât în toată istoria lor de până atunci, ceea ce reprezintă un câştig nu numai pentru ei, ci, fără îndoială, şi pentru întregul Occident civilizat… Ne aflăm în Egipt nu doar de dragul egiptenilor, deşi suntem acolo de dragul lor; suntem acolo şi de dragul Europei în general”.

Bravo, Balfour! Bravo, Europa! Cinste lui Said, cinste acestui estic vestic!

Cinste și lui Montesquieu, care, încercând să submineze privilegiile și pârghiile putrede ale monarhiei franceze, a scos la iveală, într-un mod probabil nemuritor, (pre)judecățile occidentale din prima jumătate a secolului XVIII cu privire la lumea misterioasă a Estului. Și-acum, spuneți voi ce s-a schimbat astăzi, pe ici, pe colo…

Te-ar putea interesa și: