Marin Preda a scris primul volum din Moromeții tânar fiind, nepreocupat de dramatism - cum îi placea sa spuna -, ci de viața personajelor din Baraganul anilor de dupa marile razboaie. L-a scris repede, fără prea multe ștersături și reveniri, apoi a aruncat manuscrisul într-un sertar. Cinci ani întregi l-a uitat acolo. Până când Marin, într-o zi de 23 august, a întâlnit- o pe Aurora și s-a îndrăgostit. Femeia, cu zece ani mai mica, a citit „Moromeții” pe nerasuflate, într-o noapte de Anul Nou. Astfel s-a convins Preda, scriitorul, ca sunt șanse ca românii sa iubeasca aceasta poveste de la câmpie.

A recunoscut-o însuși marele singuratic, într-o noapte în care, împlinit de destinul „Moromeților”, alerga prin Bucureștiul anilor ’50 în cautarea unei florarii. Cum n-a gasit una, a mers acasa, s-a așezat la masa și i-a compus iubitei sale o scrisoare în care, pe lânga juramintele candide de dragoste, dar la milimetri de acestea, Preda îi (își) explică de ce nu iubește moromețismele și de ce nu și-a recitit niciodată romanul. Îl știe pe de rost, doar el l-a creat, dar niciodata nu l-a citit de la un capat la celalalt, așa cum a facut, de pilda, cu Întâlnirea din Pamânturi. 

Așadar, e 12 spre 13 ianuarie 1955 și, dupa o seara descompusa la Capșa, unde Preda descopera, încântat, ca o femeie, a doua dupa Aurora, i-a citit cartea și i-a placut, demonstrândui fara echivoc ca-i așa și nu altfel, Marin se pomenește harțuit de o întrebare grea, pe care și-o pune singur: „E clar ca romanul place, indiscutabil - zice scriitorul, înca euforic dupa elogiile primite din partea Dinei, soția criticului literar Paul Georgescu, caruia Preda îi înmânase manuscrisul Moromeților cu o saptamâna înainte -, dar ce-am gândit eu de l-am ținut atâta ascuns în sertar fără ca măcar să-l recitesc?”

Chiar, de ce l-o fi încuiat vreme de cinci secerișuri, riscând sa-l piarda definitiv? Cerul se lumineaza dintr-o data, ca dupa o furtuna la câmp: „Și mi-am amintit totul”, îi da asigurari Marin scumpei lui Aurora. „Ascultă-mă, iubita mea, de fapt eu nu ți-am spus încă despre ce e vorba, pentru asta îți scriu, sperând să reușesc să mă fac înțeles prin scris. Fiindca acuma știu, punctul meu de vedere e foarte greu de înțeles și numai cineva care vrea sa fie atent cu mine, care e aproape de mișcarea sufletului meu poate sa ma ajute”. Un pic egoist îndragostitul Marin. Are nevoie și se folosește de Aurora pentru a-și lămuri propriile nedumeriri, tipic pentru creatorul Preda, care, de altfel, în acest mod pricepea și accepta rostul femeii. Ea, cea iubita, trebuia sa vada, sa accepte și sa sprijine visurile barbatului, lasând în urma ambițiile ei poetice. Revenind la spovedania lui Marin Preda, acesta dezgolește la un moment dat, în corpul ravașului, adevarata dilema care-l rodea: daca sa publice sau nu Moromeții. Își chestioneaza femeia într-un moment în care înca mai poate opri totul: „Nu am fost niciodata tentat sa recitesc pagina cu pagina romanul. Nu m-am simțit atras. Iata deci cheia care explica de ce nu l-am publicat și problema care ma neliniștește, daca e bine sa-l public sau nu. El a trait pentru mine doar cât l-am scris. Odata scris, viața lui s-a consumat. (...) Cititorul nu-l va purta în conștiința, cum poarta de pilda o carte ca Anna Karenina sau Moartea lui Ivan Ilici, carți care cresteaza sufletul, se împlânta în el, îl schimba și devine parte a conștiinței umane”.

Urmeaza rânduri de-o sinceritate debordanta: „Eu nu pot să nu știu deci că Moromeții mei nu pot produce asemena tulburări și zguduiri ale conștiinței. De unde știu? De-acolo că scriindul eu însumi n-am avut, n-am trăit asemenea tulburare și n-am urmărit asemenea scop. (...) Ceea ce am făcut eu în acest roman e numai expresia bucuriei de a exprima viața, dar nu și a efortului de a o crea”. În continuare, cuvintele ies la suprafața ca o lava: „Eu n-am fost obsedat de cartea mea. Dimpotriva, am uitat- o complet, ba chiar amintirea ei îmi pricinuia enervare. În momentele mele de suferința ma gândeam cu jena și cu un ascuns sentiment de dispreț fața de mine însumi cum am putut sa ma țin de copilarii și glume, de «moromețisme», când sufletul omului e pândit și crestat atât de adânc de dureri morale, mai ales în vremea noastra. (...) Astfel a zacut romanul”.

Impresionanta dezvaluirea lui Preda. Și mai interesanta este însa continuarea scrisorii trimise Aurorei: „Acum vreau să-l public. Pot oare?” Răspunsul face toți banii: „Da, acum iubesc, sufletul meu e destins și bucuria se așterne și înflorește sub pașii mei”. Marin, barbatul acaparat de iubire, nu se mai sfiește de nimic, nici macar de trâmbițarea propriei bucurii, pe care o considera scopul vieții.

Și, totuși, scriitorul, capos, revine la incertitudini: „Am senzația ca dând drumul acestei carți de tinerețe scap din mâna ceva, n-aș putea spune ce, dar am acest sentiment nelamurit ca apuc pe un drum pe care nu l-am dorit așa, pe care l-am sperat altfel, care e totuși bun, dar nu e cel așteptat, cel cautat de mine. Sunt oare, mă întreb, atât de bătrân încât să renunț a-mi căuta în liniște drumul pe care l-am visat?”

Contrariat sau doar prefacându-se surprins de faptul ca cei câțiva oameni care au citit manuscrisul „Moromeților” s-au lasat seduși de Ilie, de Cocoșila, de Nila, de Niculaie și de Bisisica, Marin Preda se rasfața, potrivindu-și masca în eventualitatea unui eșec literar: „Romanul place! Asta înseamna ca sunt absolut singur cu viziunea mea, nimeni nu e de parere cu mine”. Apoi, în sfârșit, alintatul Marin obosește, se încurca în toate aceste incertitudini, vaicarinduse: „Ah, nehotărârea e un sentiment obositor. E ora trei, am să mă culc. Îmi spun ca deocamdata nu e prea târziu, romanul e înca în mâinile mele, așa ca ma simt mai liniștit”.

Odata împlinita spovedania, eliberat așadar de povara, Preda își aduce aminte de Aurora: „Of, iubita mea, mi-e așa dor de tine. O, dar te iubesc, te iubesc! Tu exiști și eu te iubesc și asta mi se pare amețitor. Inima mea! Îți urez noapte bună, ție, bucuria mea! Noapte bună, noapte bună, sufletul meu! Te îmbrățișez. Ah, la radio a început să cânte pasărea măiastră a Vienei, Mozart. Noapte bună!”

PS: Aceasta epistola, citita aseara în volumul Portretul scriitorului îndragostit. Marin Preda, de Eugen Simion (Editura Muzeul Național al Literaturii Române, 2010), s-a înnodat întâmplator cu filmul Moromeții (cu Victor Rebengiuc, magistral, în rolul lui Ilie Moromete), difuzat tot aseara de TVR 2, conectânduma astfel, pâna astazi, la difuzorul amintirilor moromețiene.