Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Pledoarie pentru „Crucea de Piatră” şi „Tanti Elvira”
Pledoarie pentru „Crucea de Piatră” şi „Tanti Elvira”

Pledoarie pentru „Crucea de Piatră” şi „Tanti Elvira”

Aproape de miezul zilei, uşa unui cetăţean domiciliat în comuna Chiajna, lângă Bucureşti, sare din ţâţâni. Năvălesc pe ea mai mulţi poliţişti. Laurenţiu V. în vârstă de 52 de ani este gol, întins în pat şi încă mahmur. Nu înţelege nimic din ceea ce se petrece cu el. Este încătuşat, aşa dezbrăcat cum era, descătuşat după 20 de minute să se poată îmbrăca, din nou încătuşat şi dus la secţie. Aici i se aduce la cunoştinţă o acuzaţie gravă: sechestrare de persoane. Brusc, Laurenţiu se trezeşte din beţie.

Să mergem acum cu ceva timp în urmă, mai exact în anul 1927, la un studiu elaborat de inspectorul‑şef Daşchievici din Prefectura Poliţiei Capitalei, asupra unui fenomen care există decând lumea: „Din datele înregistrate la poliţia de moravuri, în Bucureşti, funcţionează circa optzeci de case de toleranţă autorizate, cele mai multe concentrate în cartierul denumit „Crucea de Piatră”.

Ele însumează circa şase sute de profesioniste cu condicuţă. În acest număr nu intră femeile care practică prostituţia clandestin, la domiciliile lor de la diferite periferii şi chiar în raioanele mai centrale. În ce priveşte numărul prostituatelor de stradă, el se ridică la circa trei sute înregistrate. Nu se poate cunoaşte efectivul acelora care îşi exercită meseria clandestin şi în locuri deschise – sub podurile Dîmboviţei, pe maidane, în binale.

De asemenea nu se cunoaşte aproape deloc numărul artistelor din şantanuri şi localuri de noapte, garderobierelor, chelneriţelor, despre care se ştie totuşi că practică prostituţia fie în hoteluri de categoria a treia, fie la ele acasă sau la domiciliul clienţilor celibatari. În Bucureşti ar fi cîteva mii de prostituate.”

Celebrul Brunea Fox, supranumit şi „prinţul reportajelor”, scrie şi el despre acest fenomen. În teribilul reportaj care are acelaşi titlu cu celebrul tablou al lui Rembrand, „Rondul de Noapte”, Brunea Fox scrie: „Dacă Didina roşcovana şi‑ar fi socotit paşii executaţi noapte de noapte în cei cincisprezece ani de activitate „trotuaristă”, ar fi constatat că nu‑i trebuiau mai mulţi ca să fi înconjurat Pămîntul pe jos.

Dar cum să‑şi imagineze un asemenea record, cînd soarta a priponit‑o ca de o frînghie nu mai lungă de cinci sute de metri, într‑o arie avînd drept centru „Macedonia”, micul hotel „cu ora” pe Academiei? Zona ei de acţiune nu numai că nu a depăşit marginea iniţială, dar s‑a mai restrîns cu vremea. A restrîns‑o ea, pentru economia efortului, calculat s‑o ţină cît mai aproape de patul meseriei”.

Aşa era în Bucureştiul interbelic. La mine, la Brăila, în afară de celebra „Tanti Elvira”, dincolo de strada care astăzi se numeşte Unirii şi căreia pe atunci i se spunea „La şanţ”, existau bordelurile pentru marinari, descrise de Panait Istrati.

Aşa era în România între cele două războaie.

Toate au dispărut sub comunism. Sau, mai degrabă, s-a tras perdeaua oficială a moralităţii proletare peste ele, continuând însă să existe clandestin. Şi, după cum se ştie, orice este clandestin aduce mult mai mulţi bani decât dacă este la vedere. În plus, mai are şi avantajul că nu se plăteşte nimic la stat. Totul înseamnă profit al proxeneţilor. Sau, ca să fim mai exacţi, nu numai al proxeneţilor, care sunt nevoiţi să împartă câştigul cu cei care îi protejează.

După 1990, au reapărut cazinourile, cu păcănelele şi ruleta, care fuseseră interzise de comunişti. Au reapărut pariurile sportive, magazinele de amanet şi încă multe, foarte multe altele care înainte de 89 nu concordau cu morala comunistă.

Ceea ce nu a mai reapărut, deşi se vorbeşte de foarte mulţi ani despre ea, este o lege a prostituţiei. Un act normativ care să reglementeze practicarea celei mai vechi meserii din lume. Nu vorbim aici despre câştigurile pe care le-ar aduce la buget casele de toleranţă. Ci despre fenomene sociale grave, care, dacă nu ar fi eradicate, cel puţin ar putea fi stăpânite în proporţie de 90 la sută. Este dovedit statistic faptul că infracţiunile cu violenţă asupra femeilor, mai ales violurile, scad substanţial în ţările care au legalizat prositutţia.

Găsim în reportajul excepţional „Crucea de piatră” a lui Brunea Fox, expresii cum ar fi : „Gina, opreşte plăcerea la camera şapte. Suta e falşă”. Vardiştii care băteau în porţile caselor de la „Crucea de Piatră” şi solicitau: „Sbonghici, spune-le bre la fete să iasă la poartă, că s-a înserat”. Sau strigătul speriat al câte unei „fete”cu condicuţă: „Nene”!

Aceste expresii pitoreşti ascund în spatele lor nişte realităţi cât se poate de prozaice. Prostituatele erau apărate, nu numai să nu li dea bani falşi de către tot felul de ţepari, dar şi dacă încerca să le agreseze cineva, îl chemau imediat pe „nenea”, care era de fapt badigardul stabilimentului şi situaţia se rezolva imediat, iar fata scăpa nevătămată.

Să revenim în zilele noastre, în comuna Chiajna, la Laurenţiu V. încătuşat şi dus la secţie. Încarcerat apoi cu două mandate, 45 de zile, după care a fost trecut în arest la domiciliu.

De unde îi vine această acuzaţie gravă, de sechestrare de persoane? Laurenţiu, de profesie taximetrist, este divorţat şi din când în când, când mai face rost de bani, cam o dată pe lună, se mai „distrează, ne simţim bine” – după cum spune el. Sună la numerele de pe sit-urile de escorte, adică prostituate şi invită câte una la el, cu care îşi petrece noaptea. Aşa s-a întâmplat şi ultima oară. A sunat, apoi a vorbit prin sms cu fata. I-a dat adresa unde să vină, s-au înţeles la preţ şi că banii vor fi plătiţi înainte, ca la curve, cum se spune.

În jumătate de oră, fata a apărut. Laurenţiu afirmă că au băut, fata a făcut un duş, după care au dansat, „ne-am simţit nine, am stat de vorbă, m-am culcat cu ea, că doar de asta venise, după care am adormit, de la băutură sau poate mi-a şi pus ceva în pahar”. Ce s-a întâmplat la jumătatea celei de-a doua zile? Fata care rămăsese peste noapte şi dormise şi ea acolo, a spus că-i este din  nou foame. Laurenţiu i-a dat telefonul lui, iar ea a făcut o comandă de pizza şi la sfârşit a scris că este sechestrată. Apoi a apărut poliţia.

Nu discutăm acum despre cazul lui Laurenţiu, care, după părerea mea, miroase de la o poştă a făcătură, pusă la cale de peştii fetei, care se şi văd pe camera de supraveghere a blocului.  Ci despre faptul că evenimentul nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi existat o lege care să reglementeze prostituţia. Aşa cum de altfel există în toate ţările civilizate, inclusiv în cele membre ale UE.

Dar noi, suntem morali. Suntem pudibonzi. Ne îmbujorăm ca nişte domnişoare de pension când vine vorba despre acest subiect şi ne îngropăm nasul în batistuţa parfumată. Cât de morali şi pudibonzi suntem, s-a văzut la Referendumul pentru familia tradiţională.

Ce ascunde de fapt această atitudine ipocrită a autorităţilor, care dau vina pe Biserică, ca şi când în perioada interbelică nu ar fi existat biserică în România?

Ascunde reţele de trafic de carne vie, care aduc profituri uriaşe şi care funcţionează, fără discuţie, cu binecuvântarea autorităţilor. Cel mai crud exemplu şi cel mai recent este „Cazul Caracal”. Ascunde răpiri, sclavie, viol, tortură şi, în unele cazuri, chiar asasinate. Fetele sunt obligate să se prostitueze, sunt bătute, schingiuite, înfometate, vândute ca nişte animale.

Aşa că eu pledez pentru Legea prostituţiei, care ar apăra în primul rând fetele care vor să practice această meserie, dar şi pe clienţii care, asemenea lui Laurenţiu V. nu ar mai cădea în plasa unor prostituate dirijate de peştii care le stăpânesc.

Să lăsăm batista roz, parfumată, de-o parte, să lăsăm jos de la gură, mâna ridicată a mirare şi consternare, că dacă îi luăm la puricat pe demnitari, sigur că mai mult de jumătate au amante, acordă funcţii pe favoruri sexuale sau, şi mai grav, iau şpagă de la proxeneţi.