“Un homme qui crie” e un film prea acvatic pentru binele lui, despre un om a cărui existență se învârte în jurul unui bazin de înnot. Aşa că pelicula curge mai ceva ca picătura chinezească.
În Ciad, patria lungmetrajului “Un homme qui crie”, de Mahamat-Saleh Haroun, drepturile muncitorilor sunt călcate în picioare. Şefii poliției se comportă ca nişte infractori, şantajând oamenii pentru a le recruta fiii. Războiul civil se întinde pe decenii. Producția cinematografică e şi ea tarată: în 2006, pe când filma pentru “Daratt”, rebelii invadaseră N’Djaména, iar toată echipa a aflat veştile de la radio şi a rămas paralizată, neştiind dacă să fugă sau să rămână.
Până şi regizorul a fost grav rănit în 1980 şi a trebuit să fugă în Camerun. Din nefericire, circumstanțele din jurul realizării acestui lungmetraj sunt mult mai dramatice decât lungmetrajul, care nu merita inclus în Competiție.
Adam (Youssouf Djaoro), fost campion la înnot, se ocupă, alături de fiul său, Abdel (Diouc Koma, parizian get-beget) de piscina unui hotel. Însă, când acesta se alege cu o nouă patroană chinezoaică, Adam este trecut pe alt post – trebuie să se ocupe de barieră, iar lui Abdel îi revine vechiul job al tatălui său.
Între cei doi se instalează o animozitate pe care mama tânărului (Hadjé Fatimé N’Goua, fostă farmacistă la spitalul Necker din Paris) n-o poate nici înțelege, nici atenua. În acest punct, considerându-se umilit din punct de vedere social, Adam comite o faptă care îl va bântui până la sfârşitul zilelor.
Subiectul sună promițător, însă Mahamat-Saleh Haroun nu îl tratează, ci îl vampirizează. Piscina ca piscina şi războiul ca războiul, dar de ce pe lângă ele mai include şi un omagiu consacrat gătitului? Ritmul filmului “Un homme qui crie” şchioapătă din cauza includerii unor discuții stas, despre mâncare, filosofie şi Dumnezeu.
Cât despre regie, ea alternează între prea “apăsată” (când Adam e oricum în majoritatea cadrelor, chiar e nevoie să-l pui să se uite în obiectiv până treci de la plan american la gros-plan?) şi prea distantă. Nici măcar finalul nu se ridică la înălțimea aşteptărilor induse.
Paradoxal, momentul forte al lungmetrajului “Un homme qui crie” este un cântec interpretat de o fată de 17 ani (Djénéba Koné ), asta în contextul în care regizorul Mahamat-Saleh Haroun foloseşte muzica relativ zgârcit.
Aflaţi mai multe despre reprezentanţii României la Cannes de pe cinemas.ro. <embed allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" type="application/x-shockwave-flash" height="385" width="640" src="http://www.youtube.com/v/NYWj6pafdhU&hl=en_US&fs=1&"></embed></embed><//embed>
Recomandările noastre
