Luni de zile, o sumedenie de persoane au asistat tăcut și imoral la chinuirea unor bătrâni neputincioși în azile private, aflate sub jurisdicția statului. Nu mă refer la cei care au știut și au participat la atrocitățile din „căminele groazei”, ci la cei care au ținut sub lupă aceste atrocități despre care au aflat în urma unei anchete jurnalistice. E uman, e creștinește, e moral, le-a luat Dumnezeu mințile tuturor?!

Presa n-a apucat să mestece bine și să disece demisia lui Eduard Hellvig, căci perchezițiile și devoalarea procurorilor DIICOT despre torturarea bătrânilor cu dizabilități din trei așa-zise centre de îngrijire din județul Ilfov au oripilat România. Bolnavi, cei mai mulți cu mințile pierdute, neputincioși și cu nevoi speciale, acești oameni au fost tratați la fel de înfiorător cum am descoperit, în ianuarie 1990, că o făceau și angajatele din căminele comuniste. Imaginile din acele vremuri, filmate sau fotografiate în centrele cu bătrâni sau în orfelinatele cu copii  au cutremurat întreaga lume civilizată. N-aș fi crezut că se mai pot repeta de o asemenea amploare.

Grozăviile din cele trei centre din Ilfov, botezate cu nume cu valențe creștine, le știm acum cu toții. Bătrâni bătuți groaznic, netratați, nehrăniți, lăsați cu pamperși neschimbați de luni de zile, găsiți în paturi cu ploșnițe, bătrâni văzuți de locuitori din zona Pipera și Voluntari (acolo unde se află aceste cămine ale groazei) că umblau dezbrăcați prin curte sau cerșind mâncare la gard. Am citit stenograme ale unor înregistrări oripilante între angajații torționari, făcute de procurori în cele câteva luni de anchetă. Ne-am înfiorat, ne-au curs lacrimi, ne-am pus întrebări.

Când emoțiile s-au mai domolit și a rămas doar revolta interioară, întrebările au început să capete și un alt contur. Patronii centrelor, administratorii și angajații au ajuns în fața instanței, unii au fost arestați, alții puși sub control judiciari, alții sunt liberi. Așa cum se prezintă situația, sunt sceptică. Nu cred că se va ajunge la deslușirea cazului și la niște pedepse pe măsura atrocităților ce ne-au fost prezentate de procurorii DIICOT. Victimele nu pot depune mărturie, fiind oameni cu capacități reduse de comunicare. Rudele, aparținătorii nu știu ce li se întâmpla părinților sau bunicilor lor fiindcă nu-i vizitau. Nu de la ei au pornit sesizările și nici în referatul procurorilor nu se menționează vreo declarație de-a vreunei familii.

Nu trebuie să continuăm să ne lăsăm pradă sentimentelor în analizarea și comentarea acestui caz. Ororile din jurul monstruoasei anchetei penale și sociale din „căminele groazei” sunt cele care, acum, trebuie să ne îngrijoreze la fel de mult ca atrocitățile de care am luat cunoștință în ultimele zile.

E greu să acceptăm că atâția români au văzut acei bătrâni stând dezbrăcați și cerșind la gard mâncare fără ca în niciunul să nu se trezească indignarea și să sesizeze Poliția sau presa. Să facă vâlvă, căci se impunea. Trist că li s-a atrofiat umanitatea. Dar nu numai lor. Cei mai vinovați de lipsă de responsabilitate morală sunt alții – cei din instituțiile statului.

Ancheta DIICOT durează de jumătate de an, pornită după o investigație jurnalistică. Se aflaseră deci despre lucruri mizerabile care se petreceau în acele cămine private, dar subvenționate și cu bani de la stat deoarece fuseseră declarate „de utilitate publică”.

Unde sunt controalele riguroase, nu de rutină, ale Autorității Naţionale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilităţi, din subordinea Ministerului Muncii, ale Direcțiilor de Asistență Socială și Servicii de protecție și asistență socială ce funcționează pe lângă autoritățile locale, ale Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorului și Autorității Naționale Sanitar-Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor la care ne spune acum DIICOT că s-a apelat să participe la controalele anchetatorilor? Cum de nu au făcut nimic reprezentanții acestor instituții după ce s-au publicat primele informații?

Iar metoda de anchetă a DIICOT este de-a dreptul de neînțeles după ce am citit și declarația ministrului de Interne Cătălin Predoiu, fost ministru al Justiției. Polițiștii și procurorii DIICOT au deschis dosarul de cercetare la începutul anului și, timp de 6 luni, au ținut sub lupă, inclusiv prin investigatori sub acoperire, ororile care se petreceau cu acei bolnavi în „căminele groazei”. Infracțiunile se petreceau aproape sub ochii lor, sub motivarea că se adună probe. Se făceau înregistrări telefonice, fotografii cu bătrâni bătuți sau cu membrele umflate, cu escare. Cum să lași ca oamenii aceia să fie chinuiți încă luni de zile ca să aduni astfel probe?

„O intervenție pripită a polițiștilor înainte de a strânge suficient probatoriu încât să asigure o inculpare cu succes poate conduce la compromiterea cazului. Întotdeauna există această, dacă vreţi, tensiune între nevoia de a interveni mai rapid, dar în același timp de a asigura toate probele astfel încât mai târziu dosarul să nu se prăbușească literalmente din punct de vedere juridic în instanță”, a spus ministrul Cătălin Predoiu.

Oare tot așa ar fi acționat un procuror în cazul unei femei care reclamă un viol? Ar fi trimis-o la nemernic ca să se mai lase o dată violată ca să-l prindă în flagrant pe făptuitor și să aibă probe care să nu se prăbușească în instanță?

Nu pot să spun decât că a fost inuman ce au făcut și anchetatorii privind imaginile și citind textele înregistrărilor furnizate de oamenii lor plasați în interiorul căminelor, fără să intervină și să stopeze calvarul. Acolo erau atrocitățile, acolo erau chinuiți oamenii ca niște animale. Ba nu, mai rău! Mi-am amintit de zisa unui ziarist englez, care a venit în România în 1990 și a văzut „orfelinatele și căminele groazei” comuniste. El spunea că bătrânii și copii erau tratați mai rău decât animalele „fiindcă animalele mai au suficient curaj pentru a face zgomote”.