Pentru amatorii de clişee. Într-o lucrare tradusă nu de mult în româneşte, Capitala imaginată – Evoluţia Bucureştiului în perioada formării şi consolidării statului naţional român (1830-1940), autoarea, Emanuela Costantini, specialist în istorie contemporană la Universitatea din Perugia, vine cu precizarea, menţionată şi într-un titlu de capitol, că titlul complet al expresiei este acela de „Micul Paris al Balcanilor”.

Mai exista în epocă un „Mic Paris” al Orientului Apropiat, figură de stil pentru Beirut, capitala Libanului. De altfel, până la izbucnirea războiului arabo-israelian din 1967, Libanul era considerat „Elveţia Orientului”. Ulterior, această ţară prosperă şi liniştită a primit multe lovituri, ultima fiind marea explozie care i-a zguduit capitala în luna august din anul trecut.

Dacă Bucureştiul împarte (sau, mai bine zis, împărţea) cu Beirutul măgulitoarea sintagmă „Micul Paris”, în alte domenii, potrivit lucrării pomenite, ţara noastră se bucură de o indenegabilă întâietate edilitară:

„România reprezenta o excepţie printre celelalte ţări balcanice. Majoritatea noilor state naţionale din fostul spaţiu otoman, lipsite după independenţă de mână de lucru calificată, au recurs la artişti austro-ungari sau germani. La Sofia şi la Belgrad, mai ales, majoritatea arhitecţilor veneau din Imperiul Austro-Ungar, în vreme ce la Atena au fost chemaţi experţi germani… Preferând Parisul, România se deosebea încă o dată de ţările vecine…”

Pentru amatorii de clişee

Cât priveşte stilul neoclasic pe care îl regăsim la principalele construcţii publice din anii 1880 şi 1890, iată ce se arată în lucrare:

„Această alegere marca, fără îndoială, adoptarea unui stil raţional şi riguros larg răspândit în Europa Occidentală. Totuşi, acest stil era şi o trimitere explicită la Imperiul Roman şi la originile latine ale românilor. Alegerea proiectelor s-a bazat, în orice caz, şi pe raţiuni politice.”

Cealaltă faţă a medaliei edilitare bucureştene din epocă a reprezentat-o stilul neoromânesc, căruia i se acordă în volum însemnătatea cuvenită.

Un studiu de calitate în care un singur lucru nedumereşte – sau mai degrabă stârneşte compasiune: terminologia marxistă. La noi, după experienţa regimului comunist, cuvinte precum „mase” ori „proletariat” nu pot trezi decât un zâmbet spelb şi amar.

Au trecut 50 de ani de când l-am auzit pe cel considerat un geniu de către Cioran – e vorba de Petre Ţuţea – spunând răspicat că marxismul nu este filozofie, ci sociologie, iar Marx nu este filozof, ci sociolog.