Războiul ruso-ucrainean se rezumă la o cursă între slăbirea voinței politice a democrațiilor occidentale și deteriorarea mijloacelor militare ale dictaturii lui Vladimir Putin. Dar această cursă va fi un maraton, nu un sprint. Susținerea acestei voințe politice necesită o conducere vizionară, care le lipsește celor mai multe dintre democrații. Necesită recunoașterea faptului că propriile noastre țări sunt, de asemenea, într-un anumit sens important, în război – și are nevoie de o politică în consecință, pe termen lung.
Asta este ceea ce auziți când porniți televizorul în Statele Unite (unde sunt acum), Germania, Italia, Marea Britanie sau Franța? Este acesta un subiect principal în competiția din Partidul Conservator, pentru a decide cine să fie viitorul prim-ministru al Marii Britanii, sau în cursa pentru alegerile din Italia, din 25 septembrie, sau în campania pentru alegerile intermediare din SUA, din 8 noiembrie? Nu, nu și nu. „Suntem în război”, am auzit pe cineva spunând recent la radio; dar era un analist în domeniul energetic, nu un politician.
Faptul că forțele ucrainene se pregătesc pentru o mare contraofensivă pentru recucerirea orașului vital strategic Herson arată ce s-ar putea realiza cu o combinație dintre armele occidentale și curajul ucrainean. Sistemele de rachete cu rază lungă de acțiune cu lansare multiplă HIMARS, furnizate de SUA, le-au permis ucrainenilor să lovească depozite de artilerie, poduri și posturi de comandă cu mult dincolo de liniile rusești. Forțele rusești au fost redistribuite din Donbas, pentru a se apăra împotriva ofensivei așteptate, fiind încetinită astfel și mai mult înaintarea rușilor în est. Richard Moore, șeful Serviciului de Informații al Marii Britanii (MI6), a observat recent că Rusia ar putea fi „pe cale să rămână fără suflu” în Ucraina, din cauza penuriei de materiale și a lipsei unor trupe pregătite corespunzător. Deci, Ucraina are șanse mari să câștige o bătălie importantă în această toamnă; dar e încă departe de a câștiga războiul.
„Cufărul” de război al lui Putin
În campania sa de înfrângere nu numai a Ucrainei, ci și a Occidentului, Putin se bazează pe cei doi aliați tradiționali ai Rusiei, pe timp de război: feldmareșalul Timp și general Iarnă. Liderul rus transformă energia într-o armă, reducând fluxurile de gaz prin conducta Nordstream 1, astfel încât Germania să nu-și poată umple complet depozitele de gaz, înainte ca vremea să se răcească. Apoi va avea opțiunea de a opri complet gazul, cufundând Germania și alte țări europene dependente (de gazul rusesc) într-o iarnă a disperării. Prețurile ridicate ale energiei, ca urmare a războiului, continuă să alimenteze inflația în Occident, menținând în același timp propriul cufăr de război al lui Putin plin cu miliardele de euro pe care Germania și alții încă le plătesc pentru gazul și petrol rusesc. Deși câteva nave cu cereale părăsesc acum Odesa, blocarea de către el a porturilor ucrainene a provocat o criză a prețurilor alimentelor în părți din Orientul Mijlociu și Africa, ducând la multă sărăcie și, potențial, la fluxuri de refugiați și la haos politic. Și acești factori sunt prietenii lui Putin. Mai bine chiar: sudul global pare să dea vina pentru acest lucru cel puțin la fel de mult pe Occident, ca și pe Rusia.
Analiza culturală și politică a Occidentului realizată de Putin îl face să creadă că timpul este de partea lui. În opinia sa, Occidentul este decadent, slăbit de multiculturalism, de imigrație, de postnaționalismul UE, de problema genului LGBTQ+, de ateism, de pacifism și de democrație. Prin urmare, nu e la fel de bun ca marile puteri vorace, războinice, care încă se agață de străvechea Treime divină, familie și națiune. Există oameni în Occident care sunt de acord cu el, subminând unitatea occidentală și europeană din interior. Citiți recentul discurs scandalos al lui Viktor Orban în fața unui public de etnie maghiară din România, cu insistența sa că maghiarii nu ar trebui să devină „un amestec de rase”, critica sa radicală la adresa politicii Occidentului cu privire la Ucraina și concluzia că „Ungaria trebuie să încheie un nou acord cu rușii.”
Deși partidul care probabil va ieși victorios în urma alegerilor italiene de luna viitoare, Fratelli d’Italia, este succesorul indirect al unui partid neofascist fondat în 1946, măcar susține poziția occidentală cu privire la războiul din Ucraina. Dar liderii probabililor parteneri de coaliție ai formațiunii Fratelli, Matteo Salvini de la Lega și Silvio Berlusconi de la Forza Italia, au un trecut pro-Putin și nu se poate baza nimeni pe ei pentru a rămâne fermi față de Ucraina, așa cum a făcut actualul prim-ministru italian, Mario Draghi. În Germania, mulți dintre cei întrebați, într-un sondaj de opinie recent (47%), au spus că Ucraina ar trebui să renunțe la teritoriile sale estice în schimbul „păcii”. Vocile europene care cer Ucrainei să se „așeze” pe aceste linii vor deveni mai puternice pe măsură ce războiul va continua. (Fostul lider laburist din Marea Britanie, Jeremy Corbyn, li s-a alăturat recent, deși intervenția sa nu va afecta consensul bipartizan puternic din Marea Britanie privind sprijinul pentru Ucraina.)
Trump: „Democrații trimit încă 40 de miliarde de dolari în Ucraina, dar părinții din America se luptă să-și hrănească propriii copii”
Cele mai importante sunt alegerile intermediare din SUA. Dacă Donald Trump își anunță candidatura prezidențială pe baza succeselor electorale de la jumătatea mandatului pentru partizanii săi, acest lucru ar putea reprezenta mari probleme pentru ceea ce până acum a fost un rar consens bipartizan privind sprijinul economic și militar pe scară largă pentru Ucraina, în SUA. De notorietate fiind reticența sa de a-l critica pe Putin, Trump le-a spus susținătorilor săi că „democrații trimit încă 40 de miliarde de dolari în Ucraina, dar părinții din America se luptă să-și hrănească propriii copii”.
De ce ar fi nevoie pentru a se dovedi că liderul rus se înșală cu privire la slăbiciunea intrinsecă a democrațiilor occidentale? De multe. Cele mai mari două armate din Europa se vor confrunta în Ucraina în continuare în lunile și, probabil, anii următori. Niciuna dintre părți nu renunță; niciuna nu are o cale clară către victorie. Toate scenariile actuale de pace sunt nerealiste. Când nu poți să vezi cum se va termina ceva, este puțin probabil să se termine în curând.
Pentru a susține rezistența Ucrainei și a permite armatei sale să recupereze teritoriul pierdut, este nevoie de provizii de arme la o scară mare chiar și pentru complexul militar-industrial al Americii. De exemplu, SUA au trimis deja o treime din întregul stoc de rachete antitanc Javelin. Potrivit unui fost viceguvernator al Băncii Naționale a Ucrainei, țara are nevoie de sprijin macroeconomic de 5 miliarde de dolari pe lună doar pentru a se asigura că economia sa nu se prăbușește – aproape dublu față de ceea ce primește în prezent. Asta, înainte de a ajunge la provocarea reconstrucției postbelice, care poate costa până la un trilion de dolari.
Dacă putem menține cursul, la o astfel de scară, atunci feldmareșalul Timp va fi de partea noastră. Stocurile lui Putin cu cele mai moderne arme și trupele cel mai bine antrenate au fost deja epuizate. Mențineți presiunea și – ne spun experții militari – el va reveni la tancurile vechi de 40 de ani și la recruții neexperimentați. Sancțiunile occidentale afectează zonele de înaltă tehnologie ale economiei sale, necesare pentru reaprovizionare. Ar putea compensa pierderea trupelor calificate printr-o mobilizare generală? Îi va veni China în ajutor cu provizii de arme moderne? Poate escalada? Aceste întrebări trebuie să fie puse, desigur, dar presiunea va reveni asupra lui.
În democrații, liderii trebuie să aducă justificări și să le explice alegătorilor acest tip de angajament strategic pe scară largă, altfel nu îl vor susține pe termen lung. Atunci, lui Putin i se va da dreptate cu privire la diagnosticul său legat de slăbiciunea democrației. Estoniana Kaja Kallas dă un exemplu de o astfel de conducere, dar concetățenii ei știu deja prea multe despre Rusia. În acest moment, nu văd niciun lider al unei mari democrații occidentale care să facă la fel, cu excepția, poate, a lui Mario Draghi – iar el pleacă, notează theglobeandmail.com.
Autor: Timothy Garton Ash, profesor de Studii Europene la Univesritatea Oxford și senior fellow la Hoover Institution, Universitatea Stanford
(Traducere Rador)