Nu vreau să mă las doborît de tortura la care ne supune meteorologia ultimelor zile. Capriciului absolut care este vremea, combinat cu inexplicabilul dat al sorţii care mă face să fiu în Bucureşti zilele acestea, îi rezist proiectînd mental locul şi vremea în care vreau să fiu.

Mă ajută mult o carte apărută în 1988 la fosta, foarte bună, editură Meridiane, semnată de Rosario Assunto: "Scrieri despre artă. Filosofia grădinii şi filosofia în grădină". Assunto (1915 – 1994) a fost poate cel mai de seamă filozof al peisajului din secolul XX italian. Sicilian prin naştere, roman prin destin, aşezat la confluenţa dintre filozofie şi estetică cu excelente temelii în fiecare dintre domenii (cam jumătate de viaţă activă a predat estetica şi cealaltă jumătate filozofia la Roma), educat solid şi clasic, Rosario Assunto este un spirit fin, delicat, graţios. Primele pagini ale cărţii vorbesc mai apăsat despre grădină, restul fiind dedicate unor chestiuni mai degrabă filozofice. Remarc şi o ciudăţenie. Această carte, deşi apărută în comunism, conţine un eseu despre Giovanni Gentile! O nouă dovadă că nici măcar cenzura nu funcţiona "bine" într-o lume a cenzurii. Revenind la carte, paginile de început, cele în care se găseşte eseul "Filosofia grădinii şi filosofia în grădină", sînt un deliciu intelectual care, iată, rezonează ca o speranţă în sufletul unui cititor ca mine amorţit în melancolia zilelor oribile de iarnă ratată. Există felurite tipuri de grădini: grădina picturală şi grădină piesagistică, grădina orientală şi grădina occidentală, grădina gotică şi grădina barocă-renascentistă, grădina în care plantele cresc libere şi grădina în care foarfeca grădinarului intervine atent, grădina spontană şi grădina plănuită, grădina ca atare şi alte spaţii naturale care au funcţiile unei grădini (de pildă, cimitirele în anumite ţări musulmane). Fenomenologia grădinii este foarte vastă, aşa că reflecţia asupra întrebării "ce este, de fapt, grădina?" pare foarte incitantă. Assunto este fascinat de grădină ca loc de întîlnire al artei cu realitatea. Nu doar că grădinile au fost reproduse infinit în arte (inclusiv în artele non-vizuale, precum muzica ori literatura, descrierea grădinilor ori a atmoseferei lor abundă), dar ele însele par a fi o ieşire a din sine a artei, un mic teritoriu de graniţă, care aparţine de drept naturii, dar este foarte puternic influenţat de artă. Dacă depăşim artele, vedem în toată mitologia grădini (Raiul este, de fapt, o grădină), vedem în arhitectură grădini, vedem în limbajul comun grădini, ca în "oraşul acesta este ca o grădină" ori chiar metafore precum "sufletul lui era ca o grădină". Dacă sînt atît de multe grădini în jur, de ce să-şi fie greu să fug de vremea rea evadînd, imaginar, într-o grădină? De altfel, poate că cea mai surprinzătoare idee în eseul despre artă şi grădină al lui Rosario Assunto este aceea că grădina este un spaţiu al libertăţii. Ideea e doar enunţată şi abandonată – altele sînt mizele autorului. Dar, cu toate că autorul a spus-o rapid şi apoi a fugit în alte direcţii, stupoarea pe care mi-a strînsit-o m-a ţintuit de ideea grădinii ca formă de libertate şi m-a obligat să încerc să o chestionez de unul singur. Prima conexiune între grădină şi libertate ar fi că plimbarea prin grădină ori şederea contempativă pe o bancă în grădină sînt, întotdeauna, îndeletniciri de timp liber. A doua legătură dintre grădină şi libertate este aceea că, dacă eşti singur într-o grădină, gîndurile nu mai pot fi ţinute în frîu, îţi zboară prin minte într-o totală libertate. În puţine locuri pe lumea aceasta eliberarea gîndurilor este garantată: grădina este întotdeauna unul dintre ele. Să ne ducem cu imaginaţia în grădini, primăvara e încă departe!