În articolul meu de ieri, citam un fragment dintr-o carte nu de mult apărută în traducere românească, la editura Herald: „Eseuri eretice despre filozofia istoriei” de Jan Patocka.
Cum anul acesta, în martie, se vor împlini 40 de ani de la moartea autorului citat de mine, socotesc utilă o aducere aminte pentru cei care știu despre cine e vorba; pentru cei care nu au auzit încă de eminentul filozof ceh, socotesc urgentă și obligatorie informarea lor, căci Jan Patocka a fost un exemplar intelectual rarisim în Europa secolului trecut.
Cine se mai poate îndoi că întregul secol XX european a fost o dezlănțuire a Răului? În veacul trecut, continentul nostru a generat două războaie mondiale care au răvășit sîngeros lumea întreagă, lagăre de exterminare, a inventat genocidul și a învățat să numere morții cu zecile de milioane. În același timp, nicicînd oamenii nu au fost mai încîntați de ei înșiși: libertate, confort, tehnologie, invenții de tot felul, viață lungă, o listă inflaționistă de drepturi și o profundă erodare a ideii de obligație. În final, continentul a fost cuprins de un fel de amoralism soporific. Așa cum a trăit, Europa a și gîndit: la început războinic și violent, apoi anemic, călduț, mediocru și, mai ales, neangajant. Nu este întîmplător că secolul XX a început cu o Europă amenințătoare, trufașă, convinsă de propria ei superioritate, și s-a terminat cu o Europă paralizată de frică, copleșită de o nesfîrșită autoculpabilizare, anemică.
Europa a trăit într-un balans amețitor dreapta-stînga, iar europenii au trăit, de fapt, un echivoc criminal. La început, cei de drepta i-au omorît pe cei de stînga, iar apoi cei de stînga i-au omorît pe cei de dreapta - luați ”omorît” din această observație în sensul cel mai larg, și la propriu și la figurat. Europenii au fost, deopotrivă, călăi și victime, sau victime și călăi. În acest context istoric cumplit s-a născut, totuși, un posibil reper moral. Pe continentul care a democratizat cu totul vina de orice, există, totuși, figura victimei totale, a victimei care nu a fost niciodată călău, deși a trăit întregul balans. Mă refer la acei cîțiva europeni care au fost marginalizați, „uciși” atît de fasciști cît și de comuniști. Ei merită statui. Jan Patocka a fost unul dintre ei.
A fost un filozof. A lucrat mult în fenomenologie (studiase, în tinerețe, și cu Husserl și cu Heidegger), dar și în filozofia istoriei (a tradus, cu pasiune, în cehă pe Hegel și pe Schelling, doi obsedați de Istorie). Era tînăr profesor la Facultatea de Litere din Praga cînd orașul a fost ocupat de Hitler, în 1939. Pe toată durata ocupației a fost trimis să fie profesor suplinitor la o școală mărginașă. Imediat după eliberare, și-a reluat postul universitar. Dar nu pentru mult timp - în 1949, comuniștii, de astă dată, îl dau afară. Va lucra în diverse institute, în joburi mai degrabă obscure, dar va continua să traducă și să scrie în linia preocupărilor sale. În 1968, pe fondul știutelor evenimente, este invitat să își reia catedra la Universitatea din Praga. În 1972, însă, după ce Primăvara pragheză s-a ofilit de-a binelea, este pensionat și scos din sistemul universitar. Deși a fost universitar doar cîțiva ani (adunați, cu totul, nu mai mult de 9 ani între 1936 și 1972), prestigiul lui Jan Patocka ajunsese enorm, mai ales datorită cursurilor și seminariilor private, semi-clandestine, pe care le-a ținut ani la rînd. În 1977 a fost printre primii semnatari ai faimoasei Carte cehoslovace. A fost anchetat de poliția politică cehă și, după un lung interogatoriu, a murit în urma unei congestii cerebrale. Avea 70 de ani. Se spune că, în ziua înmormîntării sale, autoritățile comuniste au decis ca toate florăriile din Praga să rămînă închise, pentru a nu se vedea dimensiunea prestigiului său. Cărțile scrise de Jan Patocka au putut fi cu adevărat citite în întreaga lume abia după 1990, dar gîndirea lui a fost mereu prezentă în peisajul intelectual european, mai ales datorită unor nume importante, de la Jacques Derrida la Paul Ricoeur, care l-au putut cunoaște și au scris în susținerea lui, în timpuri grele.
Nu de puține ori, Jan Patocka a fost comparat, la noi, cu Constantin Noica. Fără să fie identice, biografiile celor doi au multe în comun: filozofi de înalt nivel, contemporani, dedicația totală pentru idee, persecuția comunistă, „școala” privată din jurul fiecăruia, personalitățile decisive pentru culturile celor două mici țări care s-au format la aceste „școli” și, nu în ultimul rînd, importanța operei scrise lăsată de fiecare dintre cei doi pentru dezvoltarea gîndirii în cele două țări.
Recomandările noastre
