Purani e un sat din Teleorman, o așezare la firul ierbii Câmpiei Române, toropit de soare vara, devastat de friguri și vânturi dinspre Est, iarna. Eu l-am călcat într-o vinere de septembrie molatic, când oamenii, fugiți din calea luminii încolăcite pe ulițe și pe acoperișuri, stăteau pitiți în căsuțe sau sorbeau, la răspântii, beri îmbrobonite prinse în vălătuci din plastic cafeniu cu etichete colorate țipător.

Trăgeai cu pușca pe breteaua ce se desprinde din „Drumul morții” București-Alexandria și, după descurajantul bară la bară printre crucile acestei șosele (probabil accidentele mortale au loc noaptea, întrucât ziua te împotmolești din doi în trei kilometri) care, chipurile, urmează să devină „expres” până-n 2031, picoteala Puraniului m-a proiectat în vremuri de mult căzute în uitare.

„Se trudea, domne’, la Purani!”

„Ehe, în urmă cu cincizeci de ani era o forfotă pe aici, o vânzoleală de ziceai c-au dat turcii. Totul era aranjat la linie. Apoi, înainte ca elicopterul lui Ceaușescu să vânture culturile câmpului, tot satul mergea să caște gura la CAP, să-l vadă pe conducătorul iubit. Unii, mai norocoși, apucau să-i strângă și mâna. În fiecare an venea”, turuie pe sub mustața cânepie călăuza mea în cuptorul Bărăganului.

„Dar de ce venea în fiecare an aici?”, lansez nedumerit, în timp ce privirea îmi alunecă peste ocolurile pustii ale obștii. Partenerul meu de călătorie strecoară o ocheadă compătimitoare peste nasul drept, ocheadă pe care o simt biciuindu-mi obrazul: „Toată lumea știe că Puraniul era un sat de frunte al României comuniste, obținea producții colosale de grâu și de porumb. Nici cu creșterea animalelor nu stătea rău. Ce mai, se muncea, domne’, la Purani!”.

După această scurtă lămurire, o izbucnire bruscă: „Acum aleargă toată lumea prin străinătate sau spre capitală. N-ați văzut că nu mai ai loc pe șosea de mașini? Ce să mai facă aici? Pământurile au rămas de izbeliște, nu ca pe vremea «împușcatului»”.

Un dictator braț la braț cu un erou al muncii

Dar de ce vizita regulat Ceaușescu aceste locuri, pentru că, gândesc, existau mai multe sate și „ceapeuri” unde se punea osul la treabă. Era mai aproape de București? Mă macină dilema aceasta, omul meu vede și mă scutește repede de frământări:

„Avea și un pretin de nădejde aici, pe Marin Nedea. Ăsta, domne’, era un țăran care conducea «ceapeul» cu mână de fier. Se povestește că avea fir roșu direct în biroul lui Ceaușescu. Îl suna, cică, ori de câte ori avea să-i raporteze ceva. Nu știu cum, dar Ceaușescu avea încredere în el. Cred că se știau mai de mult. A venit de zece ori cu elicopterul la Purani și de fiecare dată s-a întreținut între patru ochi cu acest Marin Nedea. Îl lua de braț și se plimbau singuri printre culturi. Bine, omul era cinstit, muncea cot la cot cu oamenii, nu avea ifose de boier comunist. Ajunsese deputat în Marea Adunare Națională, fusese declarat Erou al Muncii Socialiste, dar locuia într-o odaie oarecare lipită de clădirea Cooperativei”.

18 vaci și un cal

Un muget prelung mă dezmeticește din legănarea poveștii. Vacile satului, nu mai mult de optsprezece, se întorc acasă de la câmp. Câmp, zic? Pământurile cândva mănoase ale Puraniului sunt astăzi, într-un procent alarmant, năpădite de ierburi rele și de tristețe.

Chiar, pe aici n-or râcâi străinii, în nesfârșitele lor vânători economice? Ocolind un cal priponit în menta sălbatică albă de colb, mă proptesc în ciulinii din fața unui zid ce nu mai adăpostește în spatele lui decât albastrul nefiresc al cerului și două, trei potăi alungate de stăpânii care și-au pus, la rândul lor, picioarele la spinare, gonind spre alte patrii, mai generoase. Cu ochii pe peretele neputincios, ros de vreme, silabisesc: Zo-o-teh-ni-e. Pu-rani. 1981… Restul s-a surpat.

Patimile Puraniului sunt patimile satului românesc sau de aiurea în această epocă grăbită a globalizării.

A refuzat mașina dictatorului

Marin Nedea a fost și a rămas un personaj celebru la Purani, Teleorman. Este de notorietate povestirea potrivit căreia țăranul l-ar fi refuzat prompt pe Ceaușescu atunci când președintele României comuniste i-ar fi propus, drept răsplată pentru munca depusă la C.A.P., un automobil. „Era cu frate-său, Florea. A zis că merit să fiu stimulat cu o mașină. N-am vrut, însă, s-o primesc. Eu n-am cerut niciodată nimic pentru mine. Ce mi s-a dat, mi s-a dat fără să cer”, se destăinuia Marin Nedea, în urmă cu opt ani, scriitorului Ștefan Mitroi, care-l vizitase în satul natal, Deparați, unde moșul, ajuns la 90 de ani, se lăsase în grija ginerului.

Un comunist credincios

Tot în dialogul purtat cu Ștefan Mitroi, eroul muncii socialiste mărturisea că a fost dintotdeauna un om credincios, cu frica lui Dumnezeu: „Credeam, de ce să n-o spun? Eram comunist, dar înainte de toate om. Un om care n-a furat, n-a înșelat și n-a lovit pe nimeni în toată viața lui”. Gospodarul care a proiectat C.A.P. Purani în istorie a caracterizat scurt cuplul Ceaușescu: „Leana? Incultă și rea! El? Modest, foarte modest”.

Comuna Purani (Teleorman), alcătuită din satele Purani și Puranii de Sus, avea, potrivit recensământului din 2011, o populație de 1.524 de locuitori.

Te-ar putea interesa și: