EVZ vă prezintă cele mai importante declaraţii:

  • Este ultima instanţă în care voi reprezenta Institutul Cultural Român.
  • Scopul acestei conferinţe de presă este să vă expunem motivele pentru care actuala conducere înţelege să părăsească ICR printr-o demisie de protest.
  • Vreau să vă prezint faptele, unde ne găsim în momentul de faţă cu ICR, după aceste măsuri legislative şi chestiuni legate de buget.
  • Faptele sunt următoarele: în 2003, Fundaţia Culturală Română s-a transformat, printr-un act legislativ, în Institutul Cultural Român. Fundaţia răspundea faţă de Senatul României, la acea dată, lucru care a fost considerat ca element de potenţială politizare şi Parlamentul de atunci, care era guvernat de PSD, Guvernul de atunci, care era guvernul Năstase şi preşedintele de atunci, care era Iliescu, au decis, în scopul credibilizării noii instituţii, care se numea Institutul Cultural Român, ar fi util ca instituţia să se găsească sub autoritatea simbolică a şefului statului, România fiind republică, iar preşedintele ales.
  • Acest aranjament instituţional ar fi trebuit să acrediteze ICR ca o instituţie aflată la o lungime de braţ de guvernul ţării. Condiţia de eligibilitate a unui institut de cultură este să se afle la un grad de autonomie rezonabil de Guvern, ori de instituţii, ceea ce înseamnă, în funcţie de afilierea instituţională în ţări din UE, fie la un braţ lungime de ministerul de Externe, fie la un braţ de autonomie – cum fusese cazul în Ungaria, până ca guvernul Orban să modifice acest lucru – faţă de miniserul Culturii.
  • În România, arhitectura instituţională a ICR a fost gândită în felul următor: este o instituţie autonomă, independentă de Guvern, nedepinzând de ministerul Culturii, ori de ministerul de Externe în vreun fel care să indice subordonare, dar colaborând cu MAE pentru gestiunea filialelor din afara ţării care, din punct de vedere al politicilor culturale depindeau exclusiv de ICR şi fără să facă parte din Guvern.
  • Astea au fost condiţiile care au configurat posibilitatea construcţiei unei autonomii pe baza căreia s-a construit succesul, din 2005 încoace, a ICR.
  • Al doilea fapt este emiterea unei OUG de către Guvernul Ponta, prin care ICR trecea în subordinea Senatului, de facto în subordinea Biroului Permanent, şi lucru mai important în viziunea noastră, şi mai grav, prin preambulul OUG se găsea cu misiunea schimbată.
  • Există în preambulul Ordonanţei această frază: dacă institutul continuă să funcţioneze pe actuala bază instituţională, adică cea fixată pe legea 356 şi dezvoltată prin reforma din 2005, atunci citez: "prelungirea efectelor profunde negative ale unor stări de lucru care tind să afecteze cu titlu de permanenţă sentimentul de apartenenţă la naţiunea română acelora stabiliţi vremelnic în alte state se va permanentiza".
  • Prin urmare, în viziunea legiuitorului ad-hoc, care este guvernul Ponta, în 2012, arhitectura instituţională care ar fi permis construcţia autonomiei şi de program a ICR afectează cu "titlul de permanenţă sentimentul de apartenenţă la naţiunea română acelora stabiliţi vremelnic în străintătate".
  • Veţi putea spune că este o stângăcie a legiuitorului ad-hoc prin aceast OUG. Dar, răspunsul este "Nu", pentru că, mai târziu, ministrul Haşotti, care e unul dintre artizanii acestei schimbări, printr-un răspuns pe care l-a dat Societăţii Academice din România, spunea trei lucruri, anume că "subordonarea faţă de Senat este singura manieră prin care se poate implementa modificarea misiunii ICR. Această misiune constă în consolidarea şi amplificarea, sub diferite forme, a relaţiei cu comunităţile româneşti de peste hotare, în scopul păstrării şi perpetuării identităţii naţionale, deziderat de o deosebită importanţă, în contextul fenomenului de globalizare, inclusiv culturală".
  • Aici sunt mai multe lucruri importante. Important este accentul pe comunităţile româneşti din străinătate, şi nu pe legătura culturii române, aşa cum este ea, cu pieţele culturale de referinţă din străinătate. Apare obsesia legată de întărirea identităţii naţionale. Şi apare această referinţă interesantă că, în contextul globalizării, răspunsul României la globalizare este întărirea identităţii naţionale româneşti.
  • În fine, prin ultima frază a acestui paragraf, domnul Haşotti, ministrul Culturii, idendifică limpede care este zona instituţională în care trebuie să se încadreze, de acum înainte, ICR. Şi anume: în comisia pentru Comisia externă a Senatului, în Comisia pentru Afaceri Europene şi în Comisia românilor de pretutindeni. În mod interesant, Comisia pentru Cultură este absentă.
  • Toate astea arată că aici este vorba despre o intenţie şi că scopul OUG este, în fond, schimbarea misiunii institutului, prin afilierea lui, pentru a fi bine implementată această schimbare, la Senatul României.

      CITIŢI ŞI:

      • Protestul intelectualilor: Ce se întâmplă la ICR e o ruşine, o reglare de conturi faţă de Patapievici
      • Conducerea ICR demisionează în bloc