Aniversările se fac cu artificii. Comemorările cu salve de pușcă. Paștele este și una și alta. Comemorăm crucificarea Mântuitorului și aniversăm reînvierea sa. Numai că fără artificii și praf de pușcă. Cu vin roșu ca sângele mielului sacrificat și de evrei și, mai apoi, de creștini.

Hristos a înviat! Adevărat a înviat! Că doar o dată în an îți dai seama de miezul convex al creștinătății. Este vorba de o religie bazată nu doar pe reprezentarea unui Dumnezeu atotștiutorul, făcătorul văzutelor și nevăzutelor, cât mai ales pe straniul eveniment al răstignirii Mântuitorului urmat de profanarea corpului Său pe cruce, coborârea Sa în mormânt și, în cele din urmă, triumful asupra morții și Renașterea. Nu e chiar foarte original. Isis și Osiris. Orfeu și Euridice. Herakles și apoteoza. Veșnic eficace în psihologia omului... Răspunsul la toate întrebările persoanei aflată în căutarea unui scop, unei căi, unei metode privitor la viață, moarte și sau mai ales ce urmează despre asta. Alegoria e superbă în tristețea sa. Dacă există un infern în care să te cobori, un întuneric al minții, simțurilor or eternității, lumina te va îndrepta. Iar într-o lume plină de necăjiți, minți speriate și înfometate de scop, dacă tot e să le spui o poveste, măcar să fie o poveste cu final fericit.

Vinul roșu, păcătos în Vechiul Testament sau sângele vieții în Noul Testament?

Și este un final fericit. Nu începutul sfârșitului, cât sfârșitul începutului, deloc ușor de anticipat acum două mii și ceva de ani, într-o vreme când creștinătatea nu se numea așa iar protagoniștii erau evreii sub dominație romană, o populație mocnind a revoltă. Prin analogie, orice popor asuprit devine susceptibil și poate empatiza cu contextul în care apare un Salvator. Poate empatiza cu momentul când Salvatorul devine relevant și combate vechile căi. Poate empatiza cu momentul când noua ideologie e împărtășită unui cerc intim de apropiați dar mai apoi și maselor, altfel spus prostimii. Nu mai e pâine și circ, este pâine și pești, și înmulțirea vinului, același vin pentru care s-a îmbătat Noe de s-au împărțit triburile după marele Potop. Vinul păcătos al Vechiului Testament devine Sângele vieții în Noul Testament astfel că oricine, dacă frânge și-un pic de pâine, va putea bea – vezi partaja – fluidele vitale ale Mântuirii. Te furnică un pic pe spinare caracterul îngrijit, încărcat simbolic al sacralității, nu-i așa?

Nu trebuie să crezi ca să respecți

Dacă respect fără credință încă se mai poate, credința fără respect este practic imposibilă. Toate cele de mai sus, pricepute or ba de poporul român ante sau post-revoluționar, sunt crezute într-o măsură mai mică or mai mare. E posibil să învie un om? Nu! Doar că Iisus avea o filiație deosebită. Există Rai sau Iad? Da, Iisus a fost și acolo și acolo. Există păcat primordial pentru care omul trebuie să plătească? Păcătuim așa, în general, în viața de zi cu zi? Admitem că da, chestii mici și multe, de la scuipatul în locuri publice la mici furturi, scurte trasuri-pe-sfoară, minciuni albe și mai colorate, alunecat ochii în diverse decolteuri și mâini în diverse buzunare. Cu atât mai bun motiv să ne reglăm emoțional pe dinăuntru într-un procedeu standardizat de aseptizare morală. Intră în scenă Iertătorul. Educatorul. Vindecătorul. Părintele. Fratele. Copilul. De-toatele.

Să nu rămână la impresie omul care crede în veridicitatea faptelor biblice că adversarul lor e un profanator. Câtuși de puțin. Acesta poate că respectă aidoma istoria religiei creștine cu oricare alta, la fel de plauzibilă ca oricare altele. Mai mult decât atât, se poate crede că religia e printre pilonii centrali ai identității unei nații. Fără credință într-un nucleu comun omul s-ar rupe într-o mie de bucăți și – obligatoriu - religia s-ar inventa. Sau reinventa.

Vrei să rezolvi ecuația? Varsă un pic de sânge!

Asta e de fapt problema. Că nu e nevoie ca povestea morții sau învierii lui Iisus să fie adevărată pentru ca ea să fie obligatorie. Și dacă nu s-ar fi întâmplat tot era nevoie să se întâmple. Așa se nasc eroii. Așa se nasc martirii. Fiii unui Dumnezeu care apucă să îmbătrânească n-ar mai fi fiii lui Dumnezeu deloc. În cele din urmă orice învățătură, oricât de bună sau dreaptă ar fi ea, dacă n-ar fi stropită cu un pic de sânge ar fi doar ce este, doar o altă carte de citit și lăsată la o parte. Avraam a trăit incredibil de mult. Fiul lui era să fie însângerat dacă n-ar fi fost mielul - același miel tăiat în ultima noapte a evreilor în Egipt, același miel reinventat în noul Testament prin Cina cea de Taină. Or, prin asta, încă de la primul sacrificiu făcut Creatorului, ordinea e următoarea. Vrei bunăvoință și acces la biblioteca eternă? Verși un pic de sânge. Cauți nemurire sub o formă sau alta? Moartea prematură, preferabil violentă, este calea de urmat. Nu va scăpa cârcotașului că, spre exemplu, credinciosului Iov nu-i e îngăduit să moară de bube și răni, la fel cum lui Iona nu-i e îngăduit să se înece. În nici una dintre instanțele în care nu-ți e inundată privirea internă cu șuvoaie de sânge arterial - clocotind, fierbinte, viu la fel ca propriu-ți șuvoi de eritrocite prin carotidă - nu vei avea drum deschis spre divinitate.

Sărbătoarea ouălor vopsite și sparte cap în cap

Astfel că Paștele nu e o sărbătoare pentru vegetarieni. Și nu are nici măcar ceva intrinsec creștin într-însa. E veche de când lumea evreilor și mai veche decât atât. Și prin asta poate cea mai frumoasă dintre nopți. E sărbătoarea viilor și-a morților, a mieilor tăiați în laptele existenței lor și prăjiți în propriul seu, a oului roșu care se sparge cap în cap cu un antagonist - obicei deloc creștin dar păstrat cu strășnicie pe aceste meleaguri, a vinului împărtășit dimineața împreună cu pâine sau pește, în timp ce adevărul de netăgăduit e repetat ca nu cumva să uiți de unde vii, cine ești și ce faci: Hristos a înviat! Adevărat a înviat! Și chiar dacă este posibil orice altceva pentru o dimineață, în orice minte, în orice loc unde astfel de adevăruri sunt ridicate la rang universal, oamenii vor gândi, un moment, că moartea, de fapt, nu există. Cu moarte pe moarte-ai să calci... Și-ți sunt mai aproape morții, și-ți sunt mai aproape vii. Iar lumina sfântă de la Ierusalim n-are nimic de-a face cu Lumina. Dacă oamenii ar fi candele, flama e gândul exprimat până acum. Nu e nevoie să-l aprinzi la bricheta creștinismului de larg consum.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru