Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > PARASCHIVESCU: Mânjitorincul
PARASCHIVESCU: Mânjitorincul

PARASCHIVESCU: Mânjitorincul

Când a născocit cuvântul „scriitorinc“ spre a se autopersifla tandru-jucăuş, Dan C. Mihăilescu a pornit de la ornitorinc, în care a văzut „un animăluţ bizar, non-inseriabil, care e mamifer, dar depune ouă, e sfios, dar carnivor, discret, dar cu o pungă de venin sub coadă“.

Altfel spus, o vietate contradictorie, greu de clasificat, răstignită între contraste şi paradoxuri. Departe de ea, însă cu o formidabilă capacitate de contaminare, se află mânjitorincul, o apariţie sulfuroasă şi neîmpăcată, care ţine pe masă o agendă a revanşei mereu deschisă. Am văzut unul dintre cele mai stridente exemplare ale acestei categorii cu nouă zile în urmă, la „Convorbirile duminicale“ ale lui Mircea Micu pe DDTV. Numele său? Constantin Barbu.

Dacă despre gazda emisiunii mă convinsesem că are dicţia unui polizor defect, detenta culturală a unei libărci şi acurateţea morfo-sintactică a unui hingher, pe Constantin Barbu l-am privit cu un amestec de nedumerire, furie şi tristeţe. O fostă promisiune în ale filosofiei a acceptat să se degradeze public pe un post a cărui emblemă ar trebui să fie haznaua. Constantin Barbu a venit la DDTV ca să continue o operaţiune de murdărire pe care o începuse în câteva ziare dispuse să-i gireze excesele. Rar mi-a fost dat să văd o vulpe care să se uite mai duşmănos la struguri. Şi rar mi-a fost dat să aud fraze din care să răzbată atât de clar frustrarea. Cu excepţia primelor minute, când a mimat sfătoşenia unui înţelept pe care nu-l merităm, Constantin Barbu şi-a petrecut tot timpul din studioul DDTV insultând, ironizând ieftin şi minţind fără jenă.

Începutul mi-a dat iluzia unui simplu program de umor involuntar. Întrebat de Mircea Micu dacă e mason, Constantin Barbu a asumat postura unui Sfinx chinuit de o fisură anală, a surâs misterios şi a glăsuit: „Cine vă răspunde nu ştie, cine nu vă răspunde nu cunoaşte“. Văzând că amfitrionul clipeşte năuc, el l-a lămurit cu îndatorire: „Cei care ştiu înţeleg“. Odată depăşit impasul, gazda şi-a atras musafirul într-o discuţie pe teme politice. Aici Constantin Barbu şi-a mai trăsnit o dată interlocutorul cu o zicere năprasnică: „Dacă un personaj providenţial ca preşedinte trebuie să existe, el trebuie să apară“.

Din păcate, nu după multă vreme mânjitorincul a renunţat la inepţiile uşoare şi a trecut la calomniile grele. Înainte de asta, el a făcut proba laşităţii, pitulându-se în spatele cuvântului „pamflet“: „Spuneţi să treacă acolo pe ecran «Lista lui Stalin. Emisiune-pamflet», să nu ne dea cineva în judecată, domnu’ Micu“. Dacă nu-l va acţiona nimeni în justiţie pe Constantin Barbu, va fi de scârbă, nicidecum fiindcă îl va împiedica o vocabulă fals ocrotitoare.

De ce „Lista lui Stalin“? Nu ni s-a spus şi, până la urmă, n-are importanţă. Ce cuprinde ea? Aberaţii, dezinformări, mitocănii, jigniri şi acuzaţii îndreptate inclusiv împotriva unor oameni care nu mai pot răspunde – pe scurt, dovezi ale unei enorme pofte de răfuială.

Secondat de Mircea Micu (care, scriitor fiind, spune în continuare „partea cealalaltă“ şi „cartea care v-o prezint“), Constantin Barbu i-a mânjit pe toţi cei despre care a vorbit, pentru ca la final să facă îndemnul făţărniciei supreme: „Haideţi să redevenim oameni normali şi respectuoşi“.

În afara clienţilor vechi – Andrei Pleşu, Virgil Ierunca, Gabriel Liiceanu, Paul Cornea, Vladimir Tismăneanu (căruia Mircea Micu îi spune, nu se ştie de ce, „Tismănescu“) -, Constantin Barbu a găsit destul noroi cât să arunce şi în alţii.

Am aflat, astfel, că Mircea Cărtărescu s-a compromis dându-şi doctoratul cu Paul Cornea, că Mircea Zaciu „avea sub 1,49 şi era plicticos“, că Traian Ungureanu e o nulitate eşuată în sport provincial („Când eu mă chinuiam să fac metafizică şi beam cafea cu Noica, Ungureanu scria despre fotbalişti la Bocşa“) şi că Humanitas îi va publica volumele lui Cristian Teodorescu după ce acesta i-a luat un interviu lui Liiceanu (în realitate, cărţile lui C.T. apar la Cartea Românească).

Şi mai aflăm ceva: că nu doar Liiceanu e plagiator, ci destui alţii, de la Patapievici la Pleşu şi de la Cărtărescu la Mihăieş. După atâtea minciuni, iată şi un adevăr: cine a urmărit prestaţia mânjitorincului fără emetiral şi mască de gaze şi-a riscat sănătatea. Mintală, dar nu numai.

Publicat in categoriile: Opinii EVZ
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: