Da, dar numai daca se inde-plinesc cateva conditii. Orasul in cauza – fie el Bucuresti, Medias, Campulung Moldovenesc sau Strehaia – trebuie sa vada cu ochi buni prietesugul. In ce fel? Lasandu-se povestit, descris si rasfatat. Dezvaluindu-si rostul de arhivar al intamplarilor de care ai avut parte.

Fiind decor, ecou si agenda a trecerii tale prin lume. Nu e o treaba simpla. Exista orase unde lancezesti nestiut, altele care te primesc afabil si altele care te absorb fara crutare, amestecandu-te in pasta din care un arhitect fara chip va ridica, nu se stie cand, o padure de blocuri, cruci si statui.

Capitala apartine, evident, ultimei categorii. Aventura vietii in Bucuresti ar putea face posibila imprietenirea abia dupa ce va fi rezolvat alte doua etape: acomodarea si toleranta. Prietenul este, prin definitie, omul caruia i te destainui si alaturi de care te simti ocrotit.

E grijuliu, corect, sincer si disponibil. I te adresezi dincolo de uzante si protocol, folosind alt nume decat cel din buletin: un diminutiv familiar, o porecla ghidusa, o scorneala evocand un fapt din trecutul comun. Ion devine Nelu, Constantin se transforma in Titi si tot asa. In cazul prieteniei cu un oras (admiteti, rogu-va, fantasma), avem din capul locului un exercitiu implauzibil. Iar daca orasul se cheama Bucuresti, deja viram in registrul utopiei.

Sigur, cu trei decenii in urma hazul de necaz fabricase, impulsionat de inclinatia mai-marilor spre rebotezarile istorice, o serie de porecle pentru diverse orase din Romania comunista: Aradul se numea Inundava (Muresul iesise din matca), Bucurestiul ajunsese Trepidava (de la cutremurul din 1977), Bacaul devenise Cotcodava (caci prim-secretar era Alexandrina Gainusa), iar Scornicestiul se preschimbase in Ceamaidava (din motive care nu mai trebuie deslusite). Acum, insa?

Acum ne-am putea imprieteni cu orasul daca i-am da o haina noua. Si cu asta ajung la rostul si la titlul tabletei de fata. Haihui prin Bucuresti, am observat mahnit ca, dintre miile de nume ale strazilor care-l compun, foarte multe sunt neprietenoase, urate, respingatoare sau – in cel mai bun caz – caraghioase.

Trec peste categoriile bine populate ale strazilor numite dupa o serie de pictori, doctori, aviatori sau soldati. Trec si peste detasamentele obligatorii de strazi cu nume de poiene, vai si baraje. Si ajung la acele strazi unde am impresia ca nasul lor a avut chef de glume proaste, a fost in pana de idei sau a stat sub semnul unei conditionari ideologice pe care nimeni nu si-a gasit timp s-o reconsidere.

Sigur, nu poti pretinde ca tot orasul sa aiba strazi cu nume armonioase, bucolice si muzicale. Sipotul Fantanilor, Poiana Narciselor, Codrii Neamtului, Magura Vulturului si celelalte combinatii parfumate sunt pariuri riscante, mai ales ca, ajuns la locul cu pricina, descoperi uneori (slava Domnului, nu intotdeauna) blocuri gri, mormane de moloz si pajisti de deseuri.

Totusi, ceva trebuie facut. E ciudat ca intr-o capitala care vrea sa-si modifice respiratia sa dai peste strazi care se numesc Chintalului, Abatajului, Ajustorului, Calitatii, Bitumului, Racordarii, Evidentiatilor, Trapezului, Acetilenei etc.

Nici desantul caracterial de genul Vigilentei, Abnegatiei, Consecventei, Emanciparii sau Disciplinei nu mi se pare o solutie, dupa cum triada Prosperitatii-Propasirii-Progresului suna anapoda si provoaca, in cel mai bun caz, mirari. Daca vrem sa ne imprietenim cu orasul in care ne ducem zilele, e bine sa nu fim lasati sa-l ironizam, fara voia noastra, ori de cate ori ne dam adresa.