Radu Paraschivescu: "Grija austriacului de-a avea intotdeauna rest pentru orice bancnota nu denota doar rigoare sau pedanterie, ci respect pentru cel care-i calca pragul."
Degeaba ne comparam cu altii in ceea ce priveste lucrurile decisive sau monumentale. Degeaba ne jelim nevolnicia si suspinam melancolic, cu gandul la autostrazile nemtilor, la buna dispozitie a olandezilor sau la calitatea aerului din tarile scandinave. Am inceput de atatea ori discutia din locul unde ar fi trebuit s-o incheiem, incat am infiat toti copiii confuziei.
Vorbim despre viziuni, proiecte si dimensiuni ambitioase, cand de fapt ar trebui sa constatam un fapt de o simplitate rece si neta: diferentele dintre „noi” si „ei” incep de la nivelul de jos. Al chestiunilor aparent neinsemnate. Al gestului si cuvantului zilnic, al bunei cuviinte reflexe, al empatiei sincere. Cata vreme nu se vor produce schimbari masive la acest nivel, vom fi doar vanatori de himere si contabili ai esecurilor. Caci e aproape imposibil sa inregistrezi succese majore nesocotind aspectele minore.
Am avut ocazia de curand sa vad cum trateaza austriecii maruntisurile si maruntisul. In orice magazin din Viena, Melk sau Linz, ti se da restul pana la ultimul eurocent, fara manevre auxiliare. Daca obiectul cumparat costa 4,01 euro si-i dai vanzatorului o bancnota de 5 euro, n-o sa-l auzi ca-ti cere un eurocent ca sa-ti dea rest un euro. Nu, omul deschide sertarul si-ti varsa in palma 99 de eurocenti. Ei bine, daca ai vrea sa lauzi lucrul asta intr-un ziar austriac, editorul ar rade de tine si te-ar trimite la plimbare. Ce rost are sa-l feliciti pe slujbas fiindca se comporta asa cum s-ar cuveni?
M-am intors saptamana trecuta in tara, iar nu dupa mult timp am facut un drum la o farmacie de cartier. Aveam de ridicat o reteta complicata, cu multe medicamente. Totul costa 58,50 lei. Am intins o bancnota de 100 lei si am auzit imediat vocea usor metalizata a farmacistei: „N-aveti optzeci si cinci de mii marunt, sa va dau cinci sute?”. Dincolo de revenirea la leul vechi, de care se vede treaba ca inca n-am scapat, si dincolo de efectul comic al expresiei „optzeci si cinci de mii marunt”, m-a frapat firescul comoditatii din glasul femeii. Exista o traditie solida a implicarii clientului in lucruri cu care acesta n-ar trebui sa-si bata capul. Ceea ce inseamna, din perspectiva prestatorului de servicii, o proasta perceptie a raporturilor dintre el si client.
Am facut din tantar armasar? Posibil, desi nu bag mana in foc. Cred mai degraba ca atitudinea femeii n-ar trebui interpretata ca un simplu puseu de lene. Nu, aici e vorba de altceva: de voluptatea tocmelii, a negocierii, a ocolisului, in ultima instanta a compromisului. Un fel de „mai pui tu, mai dau si eu” in care nimeni nu e inselat, dar in care clientul trebuie sa simta ca-si merita restul. Altfel spus, farmacista din acest episod practica o filosofie a functionalului menita sa-i creeze cat mai putine neplaceri. Ea instaureaza abuziv un soi de complicitate cu omul aflat de cealalta parte a tejghelei, fara sa-i dea prin cap ca asa ceva nu se cade.
Si, evident, fara sa-l consulte pe client. Aceeasi complicitate marcheaza si comportamentul vanzatorilor care-ti dau restul sub forma de lame de guma („n-am marunt, ce sa fac?”), dropsuri („pentru nepotel, o sa se bucure”) sau biscuiti („e bun, am mancat si eu”). Din pacate, nici noi nu ripostam atat de des cum s-ar cuveni. Ni se pare ca sunt simple maruntisuri pentru care nu merita sa-ti bati gura. Dar nu e deloc asa. Grija austriacului de-a avea intotdeauna rest pentru orice bancnota nu denota doar rigoare sau pedanterie, ci in primul rand respect pentru cel care-i calca pragul.
Recomandările noastre
