În paranteză fie spus, aflu din eseul lui Eugenio d`Ors că Maurras se referea la Anatole France numindu-l ”maestrul meu”. Totuși, e greu de găsit intelectuali mai diferiți ca France și Maurras. Unul e alfa, altul e omega; unul e mult la dreapta, contrarevoluționar, naționalist cu puternice nuanțe fasciste, catolic neînduplecat (Maurras), celălalt e la stînga, revoluționar pînă la anarhie, apropiat de Internaționala Muncitorească, susținător de la înființare al cotidianului ”L`Humanite”, comunistoid, chiar dacă critic la adresa Sovietelor în ultimii ani ai vieții (France). Singurul lucru comun între cei doi este că, ambii, la bătrînețe, au plătit cumva excesele politice din tinerețe; e drept, Maurras plătind un preț ceva mai mare decît France, totuși.

 Mica istorie este despre Gustave Courbet (1819-1877), cunoscutul pictor francez. Promotor al realismului, fire liberă (”nu aparțin nici unei școli, nici unei biserici, nici unei instituții, nici unei academii și nici unui regim, în afara regimului măreț al libertății”), tumultuoasă, excesivă, abundent în gesturi și obsesii, Courbet era numai bun de revoluționar/anarhist. Implicarea sa activă în Comuna din Paris (1871) nu miră pe nimeni. Se zice că, în vremea boemei sale ante-comunarde, Courbet obișnuia să vitupereze cu pumnii ridicați împotriva capodoperelor clasice din colecția de la Luvru. Uneori, euforic probabil, mergea pînă aproape de Palat și striga în gura mare amenințări la adresa pînzelor de acolo. În zilele demente ale Comunei – veritabile Saturnalii – pare-se că i s-a dat însărcinarea de a avea cumva grijă de ceea ce se afla la Luvru. La un moment dat, a aflat că un grup de comunarzi s-a organizat anume pentru a pătrunde în Luvru și a incendia pînzele marilor maeștri. Courbet le-a ieșit în cale și le-a vorbit înflăcărat, convingîndu-i pe zevzeci să se potolească. Interesant nu este doar gestul său, ci faptul că vorbele cu care a pledat pentru salvarea lucrărilor din Luvru erau exact cele cu care, mai înainte, cerea distrugerea muzeului, doar că purtau  semn schimbat.  Ceea ce era argument de distrugere în vremea cînd Courbet nu avea puterea de a îndeplini ceea ce clama,  devenise, întors pe dos, argument în apărare, în vremea în care chiar ar fi avut puterea de a distruge.

Dar, Courbet a rămas în memoria tuturor nu doar cu o operă  de o forță imensă, ci și cu obsesia sa împotriva coloanei din piața Vendome pe care, cred, cei care au trecut măcar o dată prin Paris o cunosc. Coloana de 45 de metri a fost ridicată acolo de Napoleon I, după bătălia de Austerlitz, întru propria-i glorificare, inspirată fiind de Columna lui Traian de la Roma. De altfel, pe coloană, sus de tot, se află o statuie a lui Napoleon (plasată acolo, e drept, în vremea celui de-al doilea imperiu), iar la baza coloanei se poate citi o dedicație în latină care vrea să amintească de glorioasele războaie ale Romei. Courbet era atît de enervat de prezența acelei coloane care amintea de Napoleon în centrul orașului, încît a cerut în repetate rînduri fie mutarea ei, fie întoarcerea ei cu fundul în sus (pentru a exprima reversibilitatea bonapartismului), fie distrugerea ei. În extaz, Comuna a decis demolarea coloanei, ceea ce s-a și întîmplat. Abia doi ani mai tîrziu coloana a putut fi refăcută, din fragmentele care, slavă Domnului!, se păstraseră. După ce Comuna a fost desființată (în mai 1871), Courbet a fost condamnat  pentru organizarea acestei demolări la puțină închisoare și mulți bani amendă, din care să se acopere costurile refacerii coloanei Vendome. După unele negocieri, Courbet a acceptat să plătească o anumită sumă  în fiecare lună, vreme de 33 de ani, pînă la acoperirea costului total al refacerii coloanei. Însă, după ce a bătut palma pentru eşalonarea plăţii amenzii, pictorul s-a refugiat  în Elveția, unde a murit înainte să plătească prima rată pe care, totuși, din mărturiile prietenilor săi, chiar se străduia să o adune.

Acum trei ani, un consistent grup de intelectuali francezi a înaintat un memoriu pentru introducerea lui Courbet în Panteon ( rămășițele marelui și năvalnicului pictor se află în cimitrul din comuna sa natală, în estul Franței). Susținătorii ”panteonizării” lui Courbet pleacă de la ideea că ”Republica Frenceză are de plătit o datorie lui Gustave Courbet”. Sigur, e vorba despre o datorie simbolică, intelectuală, căci în privința datoriei pecuniare, evident, lucrurile stau exact invers. Pe de altă parte, Franţa datorează lui Courbet, pictorul care a detestat Luvrul,  existența însăși a inestimabilei colecții de acolo. În fine, un regim complicat de datorii reciproce între Pictor şi ţara sa, dovadă a intensităţii unei relaţii contorsionate între el şi ei. Poate că Panteonul este soluţia finală…

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.

Te-ar putea interesa și: