"Numai cine nu m-a citit m-ar putea acuza de vreo părtinire faţă de regimul politic de la Teheran sau de oriunde" îşi clarifică demersul încă de la început Daniela Zeca-Buzura.

Volumul recent lansat de aceasta, "Zece zile sub văl", este un foto-jurnal de călătorie ale cărui adnotări nu vin doar să explice imaginile, ci sunt ele însele însemnările pline de parfum oriental ale unei călătorii visate de autoare de mai bine de 15 ani. Daniela Zeca-Buzura şi-a împlinit visul de a străbate vechea Persie din postura unui "mesager", nu a unui "pasager", dovedind astfel că a întrunit acea calitate intrinsecă unui asemenea demers şi anume "să ai predispoziţia de a uita temporar cine eşti şi de unde vii".

"Cu aceeaşi participare am scris, în "Istoria romanţată..." şi în  "Demonii vântului" despre Tunisia şi Magreb ori despre Emiratele Arabe. Acum locuiesc în Yazd-ul Iranului, în deşert, pe litoralul caspic, la Abadan şi printre azeri, în nord-vest, la Tabriz. Sunt locuri ale personajului meu Omar, şi vor fi călătorii încheiate deîndată ce voi termina cartea", explică autoarea în interviul acordat EVZ. EVZ: Cu ce aştepări aţi plecat în călătoria în Iran? Ce aţi găsit de fapt acolo, v-au fost aceste aşteptări împlinite? Daniela Zeca-Buzura: Am plecat către Persia cu o singură aşteptare: să fiu contrazisă în tot ce ştiam din analize politice, din hărţi şi tratate, din postări de pe internet, iar Iranul a făcut asta: mi-a răsturnat ideile de-a gata. Cele "Zece zile sub văl" pe care le-am petrecut în Esfahan, în Yazd sau în templul zorostrian din Chaq Chaq au fost experienţe-limită ale vieţii mele de jurnalist şi de scriitor. Fotojurnalul de călătorie pe care tocmai l-am publicat, nu descrie Iranul şi nici ceea ce cred eu despre el, ci uimirile mele la faţa locului, stăruinţa, emoţiile, reacţiile senzorialităţii mele exacerbate: culori şi mirosuri, zgomote, gesturi şi tonalităţile fascinante ale atâtor voci. Harta lor extinsă şi explicită e dincolo de acest album, în romanul OMAR CEL ORB, aflat în pregătire la Editura Polirom. Va fi ultima piesă din aşa-zisa "trilogie orientală", pe care o gândesc de mai mulţi ani. Ce consideraţi că este de-a dreptul fascinant în cultura persană? Ce rămâne inimitabil în cultura persană va fi întotdeauna ceea ce nu se spune, ci se insinuează şi se intuieşte. Pe scurt, este vorba despre taarof, o adevărată artă a disimulării politicoase, pe care iranienii de azi au primit-o, de la o generaţie la alta, dintr-o tradiţie milenară. Acest fel de a spune cu totul altceva decât ce gândeşti insinuând, de fapt, printre rânduri, ceea ce vrei să exprimi, le-a marcat arta războiului, filosofia, arta miniaturilor şi a decoraţiunilor din moschei şi intrepretarea Coranului.

De pildă, când întrebi un taximetrist despre preţul cursei, el spune: "Sarok, dar e gratis, sunt umilul tău servitor, vrei să îmi dai bani pentru atât de puţin?" însă imediat ce te nedumereşti şi zici: "dar nu se poate, domnule, trebuie să iei bani", el îşi pune palmele la frunte, la inimă şi răspunde: "dacă mă obligi, atunci totul face numai ...", şi îţi spune o sumă triplă, care îţi taie respiraţia.

Ce vă atrage la vechea Persie? Spuneaţi că visul unei astfel de călătorii datează de acum 15 ani. Unde sau când mai exact poate fi reperat momentul; ce s-a petrecut în urmă cu 15 ani? Visez să văd Orientul încă din 1996, de când soţul meu s-a întors acasă cu imaginile brute ale unui film care vorbea despre Bagdad, Damasc şi Beirut. Îmi place să cred că deja v-aţi convins, din fotografii, de plasticitatea privirii lui Mihai-Adrian Buzura, aşa încât să vă daţi seama că acele imagini m-au îndrăgostit pe loc de Orient. Dar nu îmi asum niciodată nimic doar în această manieră impresionistă. Practic, de la acel coup de foudre până la romanele pe care le-am scris e aproape o jumătate de viaţă de explorări.

Aţi scris că "Iranul are de câştigat mai întâi războiul cu propriul Iran dinăuntru". Care este acest război, cine îl poartă şi în favoarea cui credeţi că înclină acum balanţa?

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că, de la Revoluţia lui Komeyni încoace, Iranul traversează o criză dramatică de identitate şi de imagine. În vara anului 2011, eu am descoperit un Iran tensionat şi ezitant, oscilând între strădania de a arăta lumii nepreţuitele vestigii ale fostului imperiu persan - excelent restaurate şi conservate - şi glorificarea programului balistic de la Teheran, cu tot ce presupune el. La toate acestea se adaugă "ameninţarea" bulversărilor recente din ţările arabe ale Orientului Mijlociu, care funcţionează ca o alarmă asupra adevărului că, în lumea islamică, se produc schimbări imposibil de oprit, indiferent care va fi ritmul lor de manifestare. În fotojurnalul de călătorie "Zece zile sub văl" nu am omis nimic din realitatea istorică a locului. Şi în Esfahan, şi în Yazd am găsit oameni de un pacifism şi de o politeţe surprinzătoare, tineri foarte educaţi şi femei care, deşi îşi duc viaţa sub chador, fac muncile şi au răspunderea unor femei occidentale.

  Sigur, nu au nici libertăţi, nici drepturi civile similare, dar una dintre erorile grave pe care le facem faţă de Orient, în general, este aceea de a-l judeca după norme occidentale sau de a-i pretinde să se supună unui model occidental de democraţie, care se suprapune doar parţial peste valorile lui specifice.

În absenţa unei documentări, ce greşeli "naive", dar cu greutate, poate face un occidental în Orient? O altă eroare de lentilă în modul nostru de a privi spre Iran, este aceea de a-l interpreta după clişee curente, inevitabil reducţioniste, conform cărora acest spaţiu rămâne exclusiv o axă beligerantă a lumii contemporane. Foarte mulţi occidentali pe care i-am întâlnit în traseele mele aduceau de acasă o lecţie învăţată şi, mai ales, afişau către Orient o atitudine de revanşă superioară, motivată, cel mai adesea, doar de o ignoranţă compactă şi suficientă: Iranul nu e decât o lume primitivă, a unor terorişti periculoşi. În explorările mele, nu mi-am propus să mă lupt cu această prejudecată, ci să-i aduc contraargumentul valabil al unui Iran misterios şi necunoscut, pe care prea puţini s-au deranjat să îl vadă cu propriii ochi. Iranul actual e ca un miez ascuns sub o mie de straturi de coajă, pe care trebuie să le desfaci cu răbdare, convins fiind că, ceea ce vei descoperi până la urmă, a meritat întreaga osteneală. 

"Aşa văd Iranul: ca prin ochii lor (ai copiilor - n.r.) neumbriţi de prejudecăţi, de spaime induse, de ironii, dar citind printre rânduri şi înţelegând totul" - Daniela Zeca - Buzura.