Ascunse în timp ori substituite de noi dogme religioase, simbolurile antice pe care s-a clădit spiritual poporul român au rămas uneori deliberat uitate dar nu au fost niciodată pierdute.

Inițierile au păstrat taina marilor sărbători milenare și a divinităților, dintre care unele poartă astăzi, întâmplător sau nu, doar un alt nume, atributele originale rămânând însă neschimbate.

Cele mai bine de 400 de tăblițe votive reprezentând un călăreț într-o ritualică vânătoare, tăblițe cu scene complexe de inițiere ce implică același tip de călăreț alături de alte zeități, precum și petroglife abia vizibile săpate în antice

De-a lungul a milenii de existență, Cavalerii Danubieni s-au transformat dintr-un mit imaginar într-un cult inițiatic, coexistând ulterior, în care călăreții mesianici erau personaje reale întrupate de mari războinci, căpetenii ori regi, pricepuți în tainele luptelor, care purtau greul confruntărilor militare dar erau și eroi într-un ritual de inițiere. Probabil, Cavalerul Danubian este primul model de autoritate / divinitate masculină de influență indo-europeană, care impune un ideal / exemplu de urmat de membrii destoinici ai comunității. Zeitatea călare transmitea atributele divine doar inițiaților, Cavalerilor Danubieni, diferența imagistică dintre personaje fiind infimă. Cultul inițiatic s-a manifestat în tăcere și cu discreție, dar perioada de maximă expunere a fost odată cu dezoltarea civilizației traco-geto-dacice.

Tiparul tăblițelor Cavalerului Danubian și a personajelor ce-l compun este în mare procentaj același: figură centrală, Cavalerul Danubian vânează, ajutat de un câine / lup, un mistreț. Acțiunea este supravegheată / aprobată de un personaj feminin aflat într-o parte a compoziției, iar în cealaltă, zona din care atacă mistrețul, este un copac, pe care stă încolăcit un șarpe ce ajunge la nivelul călărețului. La baza pomului, se identifică uneori, un altar de jertfă. Întreaga imagine este încadrată de coloane pentru a întării importanța acțiunii ritualice ce se petrece într-un prezent continuu, scenă simbol pentru ce numim și astăzi icoane, obiecte purtătoare de elemente benefice.

Aparent impenetrabil ca mesaj, cu personaje ce se regăsesc și în scenele-simbol ale altor religii antice ce s-au perindat pe teritoriul actual al României ( șarpele, câinele, preoteasa / sibila, pomul ce apar și în imaginea jertfirii taurului de către Mithras ) de unde, prin sincronism, și o posibilă datare greșită a cultului Cavalerului Danubian, descifrarea acestuia pe baza studiilor interdisciplinare ne relevă o divinitate multimilenară existentă în însăși genomul românilor.

Cultul Cavalerului Danubian, atât ca mit dar mai ales ca reală castă antică, este strâns legat de cultul Marii Zeițe Mamă, un personaj care apare, fie sub forma sibilelor, fie chiar în ipostaza de divinitate supremă ce supraveghează și acreditează ritualul inițiatic , în 90% din plăcuțele descoperite. Tăblițele, artefacte mai rare, ce prezintă detaliat o procesiune, probabil cele mai vechi manifestări și reprezentări ale castei Cavalerilor Danubieni, au chiar în centrul acțiunii sibila / marea preoteasă, și sunt dovada incontestabilă a legăturii și continuității acestui cult cavaleresc cu cea mai longevivă religie din lume, cea a Marii Zeițe Mamă, religie identificată încă din neolitic pe teritoriul României. Prezența și rolul important al preoteselor poate data cu aproximație apariția cultului Cavalerilor Danubieni prin susținerea arătată de vechea religie în noua religie și întrepătrunderile absolut necesare acestei treceri spirituale.

Marele etnolog român, profesorul Ion Ghinoiu, împărțea arhetipurile spirituale a celor 10.000 de ani de civilizație europeană atestate științific, mileniul 8 î.e.n. – mileniul 2 e.n. în spațiul carpato-danubiano- pontic, în trei mari complexe culturale și religioase ce suportă, în mod firesc, întrepătrunderi, nuanțări geografice regionale, detalieri și influențe:

> Primul complex spiritual este dominat de Marea Zeiță Mamă, neolitică, datat 8000 î.e.n. – 2500 î.e.n.

> Al doilea complex spiritual este dominat de Zeul Tată, indo-european, datat 2500 î.e.n. – anul 0

> Al treilea complex spiritual este dominat de Fiul Tatălui, creștin, datat anul 0 – prezent.

Prin prisma acestei împărțiri a complexelor religioase și culturale, prin prezența centrală a sibilei ca reprezentantă a Marii Zeițe Mamă dar și a simbolurilor lunare existente, a șarpelui, pomului sacru, putem data apariția cultului Cavalerului Danubian în jurul anului 2500 – 2000 î.e.n. adică în perioada trecerii între două mari etape spirituale. Perioada de maximă înflorire a cultului Cavalerului Danubian este, fără îndoială, cea a exploziei civilizației getice, de unde și numărul mare de tăblițe descoperite aparținând respectivei populații.

Posibilă reprezentare a zeității supreme a geților, calul surprins în mișcare fiind un atribut solar nu doar unul regal, Cavalerul Danubian nu este însoțit de propriul nume în reprezentările sculptate, dintr-un respectat obicei antic: scrierea numelui unei mari zeități era interzisă prin dogmă, datorită sacralității lui și necesității protejării de a nu fi implicat prin chemare, intonare, în ritualuri străine ori potrivnice cultului. Numele adevărat ( posibil Zebeleizis, Zbelsurdos ) era cunoscut de un număr mic de oameni, slujitori importanți ai cultului, care îl pronunțau ritualic doar în anumite momente din timp, mai ales în zilele dedicate ce omagiau divinitatea. Iar sărbătoarea Cavalerului Danubian era în momentul înfrunzirii codrilor și câmpiilor, actualmente, prima decadă a lunii aprilie, un început de An Nou pastoral.

Românii au moștenit însă cheia descifrării multor sărbători antice proprii: calendarul popular. Cavalerului Danubian și sărbătorile sale, ritualul și credințele cel însoțeau, se regăsesc ascunse în datinile și tradițiile românești păstrate cu îndărătnicie și mândrie în unul dintre cele mai vechi calendare din lume, dovada aparteneței acestui cult precreștin spațiului geto-dacic-românesc. Calendarul popular, un calendar pastoral, este creat pe bioritmul plantelor dar mai ales al animalelor totem și perioadelor de înmulțire ale acestora, calul, lupul etc. La latitudinea greogafică a Românei nu există, în afara calului, un orologiu biologic care să se apropie, prin ritmicitatea și durata ciclului de reproduție, atât de mult de lungimea anului calendaristic.

Sărbătorile Cavalerului Danubian se desfășurau în prima decadă a lunii aprilie, când înfrunzeau codrii și câmpiile, peste care s-a suprapus Paștele, cea mai mare celebrare creștină. În mod firesc, cele două mari aniversări nu puteau conviețui împreună iar Paștele creștin a împărțit și împins sărbătorile Cavalerului Danubian în două, la începutul și sfârșitul ciclului pascal, unde le regăsim și astăzi: Călușul și Caii lui Sântoader, ambele sărbători regăsite și astăzi ca parte din tradițiile populare românești, fiind formele de manifestare ale aceleași divinități precreștine.

> Călușul este un ritual magico-religios, pe care biserica creștină s-a străduit din răsputeri să-l anihileze, în care dansatorii din prezent și slujtorii cultului din antichitate, tot prin dans ritualic și incantații, încercau să se metamorfozeze în animalul totem, simbolul divinității solare, calul, preluând atributele acestuia.

> Caii lui Sântoader este, la fel, un ritual magico-religios, în care animalele divine caii, încearcă să (re)devină oameni, încheindu-se astfel ciclul sărbătoririi Cavalerului Danubian. Morfismul om – animal, om – cal în cazul de față, fiind baza ritualului antic al sărbătoririi marilor zeități precreștine și parte din etapele ințiatice.

O singură sărbătoare a unei divinități călare, identică că imagistică religiosă cu anticul Cavaler Danubian, a reușit să reziste în această perioadă dominată de Paștele creștin, Sf. Gheorghe sărbătorit în calendarul religios pe 23 aprilie. În calendarul popular românesc identificăm însă pe 22 aprilie, Sângiorzul, unul dintre stâlpii calendarului pastoral românesc alături de Sânmedru (prefixul Sân... nu are legătură cu noțiunea creștină de sfânt) ce poartă atribute bine definite pe care, deloc întâmplător, le regăsim la divinitatea creștină, Sf. Gheorghe. Pentru populația sedentară, agricol – pastorală, de pe terioriul României, Sângiorzul (Sf. Gheorghe creștin) foarte posibil divitatea Cavalerul Danubian, împărțea Anul Pastoral în două părți egale: vara, între Sângiorz și Sânmedru, și iarna între Sânmedru și Sângiorz și avea datoria să înflorească / înverzească codrii și câmpiile (elemente de care depindea chiar viața comunităților umane), era protector al cailor, vitelor cu lapte și a holdelor semănate.

Ipoteza că divinitățile Sângiorz și Sânmedru au fost celebrate de populația geto-dacică apoi valahă / românească ca începuturi de an ori sezoane pastorale, este susținută și de calendarul celtic a cărui structură bazată pe două anotimpuri este bine cunoscută. Aceeași ocupație practicată, creșterea animalelor, de geto-daci și celți, în aceleași condiții geografice oferite de latitudiniile medii ale continentului european în care au trăit și unii și alții dar mai ales și câteva secole de bună conviețuire (sec. IV – II î.e.n.) au generat un calendar asemănător. Panteonul geto-dac și românesc din calendarul popular, are mai mult în comun cu panteonul celtic decât cu cel greco-roman. Dacii și celții, și urmașii acestora, au reprezentări mitice comune și un calendar pastoral cu sărbători și tradiții asemănătoare, idenificând frecvent asocieri mitice cu grupuri de personaje: cal – șarpe, câine / lup – porc / mistreț etc, așa cum apar și în imaginea simbol a Cavalerului Danubian. Mai mult decât atât, în Irlanda s-au găsit urme ale sărbătorii Călușului jucat chiar pe scene medievale la sfârșitul pieselor lui Shakespeare, dansul numindu- se Hobby-Horse iar dansatorii Morris- Dancers.

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)