Ieri mi-a murit un prieten. A murit de o boală de care nu se mai moare în ziua de azi, decât în câteva ţări subdezvoltate din Africa Subsahariană, nicidecum într-o ţară europeană, membră a UE. A murit de pneumonie. Medicii, cu toate strădaniile lor exemplare, nu l-au mai putut salva.

Prietenul meu a mers la spital în urmă cu câteva zile. Conform biletului de internare, după ce a fost examinat la camera de gardă, starea în care venise era „mediocră”. Nu gravă. Nu foarte gravă. Ci mediocră. Cu alte cuvinte, primind ajutor medical de specialitate, aproape sigur nu ar fi murit. S-a întâmplat, totuşi.

În foarte multe rânduri, îi învinuim pe medici că nu şi-au făcut ca lumea treaba. Că pacientul a murit, sau a rămas cu sechele pe viaţă, din pricina unor culpe medicale. Fără îndoială, mulţi dintre noi avem dreptate, atunci când facem aceste acuze. De astă dată însă, medicilor nu li se poate reproşa nimic. S-au bătut cu moartea din toate puterile. Au pierdut însă această bătălie. Şi nu pentru că ar fi fost nepricepuţi. Şi nu pentru că nu şi-au dat interesul, că au fost indolenţi. Prietenul meu a murit nu dintr-o culpă medicală. Ci, cred eu, dintr-o cauză mult mai gravă. Din cauza tâmpeniei unui protocol, care nu mai are nicio legătură cu realitatea şi care, aşa cum mi-au spus mulţi medici, unii dintre ei de renume, pierd pacienţi pe care îi pot salva.

Un protocol anacronic, dar care, practic, înpiedică medicii să intervină la timp, în sprijinul bolnavului.

Prietenul meu când a mers la spital, după ce a fost consultat, a fost nevoit, din cauza acestui protocol tâmpit, să aştepte aproape 30 de ore, ca să poată intra practic în spital şi să poată fi tratat. Interval de timp în care starea lui s-a agravat de la o oră la alta. Interval de timp în care medicii care voiau să îl salveze au fost legaţi de mâni şi de picioare.

Prietenul meu a trebuit să aştepte, ca să poată fi tratat, rezultatul testului PCR. Dacă are covid sau nu.

După aproape 30 de ore de aşteptare, aproape în comă, a fost dus la reanimare. După câteva ore a murit.

Şi ca să nu spuneţi că poate sunt subiectiv, fiind vorba despre un  prieten al meu, să vă mai dau un exemplu. De astă dată, cu un copilaş. O fetiţă de nici zece anişori. Într-o seară de vineri, a fost lovită de o maşină. Din fericire, a scăpat cu viaţă. Dar un picioruş a fost rupt rău de tot. A fost dusă de urgenţă de părinţi la un spital din Bucureşti. Medicul de gardă care a examinat-o imediat, a indicat clar pe foaia de internare: „operaţie urgentă”. Fetiţa, împreună cu mama ei, au fost duse într-un salon şi încuiate acolo. Au zăcut până luni dimineaţa. Fetiţa cu piciorul făcut zob, cu dureri crâncene, nu a putut fi operată, pentru că spitalul avea contract pentru teste PCR cu o firmă privată, care nu lucra în week-end. Din fericire, un medic inimos, nu a mai ţinut seama de protocoalele negioabe şi, impresionat de suferinţa groaznică a micuţei, a operat-o duminică dimineaţa.

Întâmplările acestea două mi-ai adus aminte de perioada de dinainte de Revoluţie, când orice contracepţie era interzisă prin lege. Când gravidele erau urmărite cu mare atenţie. Când avortul era interzis, sub pedeapsa puşcăriei. În acea perioadă, dacă la spital mergea cumva vreo femeie care, ea sau altciuneva, cu mijloace empirice, încerca să facă o întrerupere de sarcină şi femeia începea să se simtă rău, imediat lângă patul ei apărea un procuror. Care nu permitea medicului să intervină, punând în pericol viaţa nefericitei, până ce aceasta nu declara cine încercase să-i provoace întreruperea de sarcină, pentru a fi trimis la puşcărie. În acea perioadă, în foarte multe rânduri, medicii, riscându-şi propria libertate, au intervenit fără acordul celui care îi oprea şi salvau pacienta. Fără discuţie că au existat şi procurori care s-au făcut că nu văd şi astfel, indirect, au dat şi ei o mână de ajutor la salvarea unei vieţi. Dar, din păcate, au existat şi multe cazuri în care acea lege a făcut victime. Femei tinere au murit cu zile, pentru că nu li se permitea medicilor să intervină la timp pentru a le salva.

În primele zile de după dărâmarea regimului Ceauşescu, unul dintre primele decrete ale puterii nou instalate, a fost abrogarea acelei legi criminale.

Acum, practic, pandemia de covid nu mai există. Deja, la nivel mondial, se vorbeşte despre „fosta pandemie”. În China, ţara comunistă care nu a ezitat să trimită tancurile să-i calce în şenile pe manifestanţii din Piaţa Tiananmen, oamenii s-au revoltat împotriva restricţiilor şi au distrus centrele de testare.

La noi, continuă să funcţioneze acest protocol desuet, această reglementare care ucide oameni.

Fostul ministru al Sănătăţii, Nelu Tătaru, a postat pe o reţea de socializare: „Îmi cer iertare dacă am crezut atunci că limitarea drepturilor fundamentale este spre binele umanităţii, aşa făcea toată lumea, aşa se credea atunci, aşa am crezut şi eu, era vorba despre un virus nemaiîntâlnit în istoria umanităţii, despre care se credea că ucide tot ce întâlneşte în cale, de aceea am fost atât de brutali atunci”.

Poate domnul Nelu Tătaru a fost sincer atunci când a afirmat în această postare că îi pare rău că au fost brutali atunci, deşi personal cred că este o încercare de a fugi de răspundere. Dar, să zicem că aşa a fost atunci, la început. Când nu se ştia nimic despre virus.

Dar acum? Acum când, evident, pandemia nu mai există, când nu mai există restricţii, când este clar că virusul considerat ucigaş nu mai este deloc periculos, acum, de ce, în numele acestui virus, mai mor cu zile oameni în spitale? De ce nu se abrogă acest protocol criminal. Sau, dacă încă se mai tem de covid, de ce nu se face un test rapid, astfel încât medicii să poată interveni la timp, să salveze vieţi.

După aproape 30 de ore de aşteptare, când medicii ar fi putut interveni cu şanse mari de a-l salva, perioadă în care starea lui s-a agravat de la o oră la alta, a sosit şi rezultatul testului prietenului meu.

Era negativ!