Începusem să cred, cel puţin în ultima vreme, că ne-au amorţit necazurile. Că ne-am obişnuit să fim cocoşaţi de biruri şi de nedreptăţi, de nesimţirea conducătorilor care, deşi demişi, nu se dau deloc duşi de la ciolan, că nu mai reacţionăm în niciun fel la nimic. Le ducem în cârcă în tăcere, fără măcar să mai fim în stare să mai protestăm nici măcar cu un cuvânt.

Din când în când, viteji din spatele tastaturii „luptă” cu nedreptăţile, sunt vehemenţi şi... cam atât. În rest? Viaţă obidită şi câte o înjurătură printre dinţi când câte un nesimţit de parvenit atoate cunoscător spune doct, cu o suficienţă retardă, tâmpenii la televizor.