Când am ajuns lângă vapor, cu o navă chinezească de desant – d-aia cum mai vezi în filmele cu debarcarea din Normandia – și ne-am uitat în sus, ne-a luat pe șiră

Aveau băieții de pe cargoul Lerești niște mecle ca-n „Pirații din Caraibe”. Ultima oară puseseră piciorul pe pământ cu luni în urmă, la Singapore și stăteau în ancoră la Lianyungang, în Marea Galbenă, aproape de Manciuria, de cam tot atâtea. Că o lună le-a luat să ajungă acolo cu vaporul tras de un remorcher vai steaua lui. Se întâmpla în iarna lui 1997 și eram împreună cu Doru Iordache, fost coleg de școală de marina și, ulterior, la ziar.

Vaporul cu urechi în fiecare cabină

Am urcat noi pe scara de pisică, că schela din trbord era stricată și-n babord bătea vântu’ de nici nu puteai să te apropii, ne-am prezentat frumos la comandant, ne-am luat cabinele în primire, am mâncat, și hai să dezbatem ce avem de făcut, că ne așteptau niște luni bune de navigat cu râia aia de vapor. Evident, la o votcă, că luasem cu mine din țară zece „chirpice” de Scandic la litru, cam cum arată azi sucurile la cutie din carton plasticat.

Și, cum stăteam noi așa, la o șuetă somnambulă, auzim un ciocănit ușor în ușă. Era Neluțu, „treiar” la „mașină”, și el fost coleg cu noi. Tipu’ se cam dilise o țâră în voiajul ăla și vorbea numa în șoaptă că din două în două minute ne spunea: „Pe vaporu’ ăsta și pereții au urechi”. Mă rog, cum ne trosneam noi cu cocârțu’ ăla infect, zbang, se dă ușa la perete și intră în cabină „Jack Trei Chintale”.

Numărul bestiilor

Cre’ că om mai gras ca ăla n-am văzut decât la televizor. Era în maiou și avea un casetofon pe umărul drept, pe care își scrisese cu pixul – ca un tatuaj temporar: „Mama nu m-a iubit”. Din difuzoare zbiera Bruce Dickinson, de la Iron Maiden, pe „Number of the beast”, și în spatele lui mai erau fo cinci băieți trotilați ca la carte. Băi, și-n clipa aia se ridică Neluțu, care până atunci stătuse cuminte, ca o fată mare, înșfacă petul cu votcă, mușcă din el ca dintr-o chiflă, începe să-și toarne pe gât trăscău’ ăla, de parcă bea Borsec și fute un pumn în plafonul de melamină, de stinge becul din plafonieră. Intrigat, mai fute unu’ și-l aprinde din nou.

Cum s-a prins că e rost de paranghelie a bătut tavanu’ ăla de parcă era soacră-sa și-n cabină era un soi de discotecă, că lumina ba se aprindea, ba se stingea, ăia dădeau din cap ca rockerii și io cu Doru aproape că paralizasem. Am avut noroc, că auzind tămbălăul a apărut Șeful Mecanic care ia-a luat la șuturi și i-a trimis la barăcile lor. Un sfert de oră după aia, io mă uitam la Doru, el la mine și nu ne spuneam nimic. Apoi, ne-a apucat un râs isteric pe amândoi. Nimerisem pe vaporul nebunilor.

O pușcărie pe apă

Echipajul de pe Lerești era unul profund traumatizat. Băieții erau neplătiți de mai bine de jumătate de an, nu mai puseseră piciorul pe pământ de cam tot atâta vreme și o cam luaseră razna. Comandantul, o namilă de doi metri, făcuse deja două revelioane la bord, Chief Engineer colecționa bancnote de doi dolari, secund era Jimmy, un alcoolic pe care îl bătea Tijă, timonierul lui care avea niște chestii metalice pe coloană că avusese un accident, bucătarul și stewart-ul mai aveau puțin și se mumificau în cambuză, Neluțu – Ofițerul III de la motoare se dilise, Ofițerul II era Jack Trei Chintale care se născuse diliu, Ofițerul III de la Punte era la primul voiaj, în care plecase la o săptămână după ce se însurase și spunea la toată lumea că i s-a acrit de la atâta labă, motoriștii erau disperați că n-aveau piese de schimb și marinarii de pe covertă se plictiseau că nici vopsea nu mai aveau să mai pitureze ceva de omorât timpul. Mai aveam și un motan care viețuia simbiotic cu un șobolan, plus o găină care dormea cu Neluțu și-i mai făcea câte un ou în patul conjugal, din când în când. Un coșmar ca o pușcărie pe apă.

Jimmy față-n față cu Moartea

N-am înțeles niciodată și nimeni nu a putut să-mi dea o explicație logică de ce duminica la prînz, pe vapoarele românești – pe timpul când mai aveam încă flotă – se mânca ciorbă de burtă, cu ouă ochiuri la felu’ doi și seara se făcea grătar la pupa cu lemnele strânse de nostrom după diverse „fardări” și amaraje.

Well, într-o astfel de duminică, pe la patru după-amiaza, Jimmy, secundul bețiv pe care-l lăsaseră trei sau patru neveste, nu mai țiu minte exact numărul, se apucă să facă jarul pentru barbeque. De pe o „aripă” apare Jack Trei Chintale într-o costumație de operă bufă. Își trăsese pe cap un crac dintr-un trening vechi în care făcuse trei găuri pentru gură și ochi, ca o cagulă, și în mână ținea un soi de coasă confecționată dintr-o coadă de mop. Și-ncepe să zbiere: „Căpitane, Jimmy, unde ești!?”. Ăla, beat chior de la un rachiu de orez pe care-l fermentaseră băieții la vapor și botezat cu umor „Dealurile Lereștiului”, ulterior – pour les connaisseurs – „Roof-urile Lereștiului” – îi răspunde, orbit de fumul lemnelor puse pe foc: „Cine mă caută? Cine mă vrea?”. La care Jack Trei Chintale îi răspunde: „Moartea sunt! Am venit să te iau, că nu te mai ia nimeni!”. Și nu l-a luat. Am crezut că murim de râs.