Omul care nu există! Sclav pe o plantație din Dobrogea, după 18 ani de pușcărie

Omul care nu există! Sclav pe o plantație din Dobrogea, după 18 ani de pușcărie

Și-a ispășit pedeapsa, dar mai are o cruce de dus. În penitenciar avea însă o identitate. Acum n-are nici acte. Dacă moare, n-o să știe nimeni cine este!

Are 55 de ani din care 18 ani, șase luni și patru zile i-a petrecut în pușcărie. Era cel mai vechi deținut din țară. Lăsase România sub Ceaușescu, în 1988 și o regăsise sub Băsescu, în 2006. Nelegiuitul n-a avut nicio zi „câștig”, că a lucrat în pușcărie numai în atelierul de sculptură și arta nu este considerată muncă dacă ești la pârnaie. Fusese condamnat pentru o crimă pe care n-a recunoscut-o niciodată în fața instanței. Jumătate din pedeapsă și-a ispășit-o la Jilava și Gherla și nouă ani la închisoarea Mărgineni, din comuna Ion Luca Caragiale, fostă Haimanale, județul Dâmbovița. Acolo l-am cunoscut pe nea Doru, în 2006, la începutul lunii august.

„Sunteți liber domnule Theodor Crețeanu!”, i-a spus gardianul la ieșirea de pe poarta penitenciarului. Petrecusem cu el ultima noapte de închisoare și urma prima zi de libertate. La plecare, statul îi dăduse 64.000 de lei vechi pentru un bilet cu personalul până la București, la clasa a II-a și trei prezervative. L-am dus cu mașina în Capitală, că nu-i ajungeau banii nici să ajungă la gara din Târgoviște. Acum, l-am regăsit într-o dărăpănătură din mijlocul unor vii dobrogene. N-are acte și niciun ban. Doar câteva haine și o duzină de potăi. A ajuns un „sclav”, paznic pe plantația unui arendaș local. E o minune că n-a ajuns înapoi, de unde a plecat acum opt ani. „Luațimă d-acilea, domnu’ Mihnea! Că fac orice...”. Omul începe să plângă.

Întoarcerea la origini

Ne puteți urmări și pe Google News

Atunci în 2006, în drum spre București, l-am dus la primarul Furcoi, din Târgoviște care, după ce i-a văzut sculpturile la o expoziție a artiștilor condamnați, i-a promis că o să-i dea de muncă după liberare. L-a plasat la un om de-al său care avea o casă la țară, în comuna Răzvad și i-a dat niște bani de buzunar să aibă pentru câteva zile, cât să-și vadă sora și fata care nu l-au mai căutat de 15 ani. Apoi, a mâncat prima ciorbă de burtă la o bodegă din Drumul Taberei. A sorbit-o încet, cu înghițituri mici. A vrut și doi mici. Mai mult nu putea. S-a dat pe spate când a văzut rafturile unui petshop: „Toate conservele astea sunt pentru câini și pisici!?”. Când i-am spus că e mâncare acolo și pentru hamsteri a amuțit. Viața bate televizorul! Iar când a bătut la ușa apartamentului de la etajul cinci, din blocul de la Moghioroș unde locuia soră-sa, începuse să tremure. Femeia s-a uitat lung la el și i-a șoptit: „Intră”. Nu părea, de fel, bucuroasă de revedere.

Prizonierul propriei libertăți

În februarie 2007, după șase luni de la eliberare, l-am revăzut pe nea Doru acasă la binefăcătorul său, Nicolae Biculescu, șef pe atunci peste grădinile publice din Târgoviște.

Acolo, la Răzvad, la cinci kilometri de fosta cetate de scaun și la 25 de pușcăria Mărgineni, era un fel de “om la toate”. Se reapucase de sculptură și avea grijă de gospodărie. Îi pusese Dumnezeu mâna în cap. „Un an și o lună am stat acolo. I-am făcut multe lucrări în lemn. Cu alea m-am achitat la el, că mi-a dat casă, masă și bani de buzunar. A fost un om cumsecade... Apoi, a venit nevastă-sa și mi-a zis să plec”, oftează fostul pușcăriaș. Nu toți sunt de acord să aibă un fost condamnat pentru omor în propria casă. În tot acest timp Theodor Crețeanu n-a ieșit din curte decât până la magazinul din sat să-și ia țigări și câte o bere. Devenise prizonierul propriei sale libertăți. Se lăuda el și cu niște “cuceriri feminine”, dar nu-l credea nimeni. „Apoi, am stat, tot un an și o lună, la fiică-mea. Ea lucra la calculatoare, ceva acolo... și io în construcții”. A trebuit să plece din cauza unui conflict cu ginerele său. „Aveam un câine și mi l-a bătut…”, se înduioșază nea Doru. În ultimii ani de închisoare se lipise de el Fioroasa, o cățea care fusese câine de pază: „Și acum o mai visez!”.

Pedeapsa lui Dumnezeu

Până să ajungă paznic la viile de lângă comuna Mircea Vodă, din județul Constanța, s-a aciuat, vreo patru ani și jumătate prin Chitila. „Am muncit cu ziua. I-am făcut lu’ bulibașa Badea din Străulești un cavou din marmură. Mi-a dat 7.000 de euro! I-am dat la fată, la sor’mea... Când ai bani te iubește toată lumea, când nu, nimeni!”, filozofează Theodor Crețeanu în timp ce își aprinde un chiștoc. „Am lucrat în construcții orice, numai electricitate nu! Știu aproape de toate! Și am și sculptat în lemn”, se laudă nea Doru. Dar Dumnezeu l-a pedepsit din nou: „A luat foc casa unde stăteam io în Chitila și au ars patru Isuși Hristoși, un Mihai Viteazu și o Maica Maria... P-asta voiam să i-o dau lu’ sor’mea!”. Atunci i-au ars și sculele și a rămas și fără acte. „Nu mai am buletin și nici certificat de naștere. Sunt un nimeni!”, se supără pe viața sa mizerabilă cetățeanul român Crețeanu.

Șapte dinți și trei măsele

Așa a ajuns în Dobrogea. „M-a recomandat un țigan la domnu’ ăsta, Elisei Pricope. Mi-a zis că-mi dă 1.600 de lei pe lună! Dar de când am venit, de pe 16 decembrie anu’ trecut, mi-a dat numa’ 3.400 de lei, cu țărâita. Am ținut socoteala...”. De după ușa magherniței cu trei paturi, o masă, două scaune, un aragaz fără butelie și o sobă vai steaua ei, se ițește un cap: „Ce se întâmplă aici?”. E Titi, omul de încredere al arendașului. „E prietenul meu, ziarist la București”, mă prezintă sculptorul ratat. Titi se pierde cu firea și-și sună patronul. Mi-l dă la telefon. „De ce nu respectă învoiala cu sărmanul pe care îl exploatează la negru?”, vine întrebarea. Arendașul este numai lapte și miere: „Eu l-am tratat omenește. Da’ n-are buletin! N-are nimic! I-am dat și ieri un milion. Alaltăieri 50 de lei. Mai mult ce să fac?”. La final, promite că-l ajută să-și facă acte.

Dimineață, nea Doru a mâncat brânză cu pâine, la prânz are hamsii sărate, cu ceapă tocată, drese cu ulei și oțet. Ca desert o cană cu zarzăre coapte. „Deseară mănânc «la sticlă » dacă vrea Domnu’ Dumnezeu, da’ nu-mi fac planu’, ca țiganu’!”, se înviorează fostul pușcăriaș. În gură mai are vreo șapte dinți și trei măsele. „Mi-au căzut de la tutun”, râde știrb. Are o paradontoză în toată regula. Apă i se aduce cu cisterna, iar spălatul pe dinți este un lux pe care nu și-l permite.

Icoanele și Evenimentul zilei

Omul vrea să fie din nou om. „Ce dacă am făcut atâta pușcărie!? Sunt mai normal la cap ca alții! Nu-s venit din Neanderthal… Vreau să muncesc și să am banii mei. Poate mă ajutați să plec de aici, că-s om muncitor!”, îi dau lacrimile lui nea Doru. Pe masă, sunt aranjate frumos niște icoane și o pagină din Evenimentul zilei cu un articol și o poză de a mea. „Așa am dat de dumneavoastră că vă pierdusem urma...”. În urmă cu două zile, mă sunase la redacție: „Veniți pe la mine, domnu Mihnea, că mă mănâncă pământul de viu, aici, în mijlocul viilor!”, s-a tânguit la telefon Theodor Crețeanu. Ar da orice să aibă, din nou, identitatea sa și să facă ce știe el mai bine, să sculpteze. Dar cum s-o facă? În șapte luni și jumătate a păzit viile din Tortomanu, Cuza Vodă și Mircea Vodă de muște, că strugurii mai au până să-i tenteze pe hoți. „Doar palierii –stâlpii – de beton se fură. Aici e pericolul să te trezești cu furca la gât!”.

O viață irosită

Cât a stat la Cuza Vodă a frământat, din lut, două statui de pitici. „N-am putut să-i trag în ghips și s-au fărâmat, că m-au luat de acolo și m-au adus aici!”, se supără pe viață „sclavul”. Ochelarii, primiți de la fiică-sa, îi sunt legați cu ață. Cam ca ai ocnașului Louis Dega, personajul lui Henri Charriere din „Papillon”. Dar nea Doru nu crește morcovi și roșii ca cel interpretat magistral de Dustin Hoffman. Are, în schimb vreo 14 căței. „I-am botezat: Lupa, Chinezu, Bobiță, Ștefănescu – după ăla cu vinurile – Tulipa și Tarzan, care e șeful! Dacă vii noaptea e belea cu ăsta! Ăilalți șapte să mai crească...”, îi inventariază fostul deținut. Pereții odăii sunt decorați cu diverse reclame la pufuleți și cartofi prăjiți la pungă. Bașca două goblenuri și o natură moartă cu niște flori. Nu-l interesează nici sportul, nici politica. Un radio pe tranzistori bâzâie doar cât să nu-l adoarmă arșița. Din tavan atârnă un bec chior. Lui nea Doru îi tremură mâna când își aprinde țigara. Ce s-a ales de viața sa? Îi dau lacrimile.