Craiova a fost din Evul Mediu și până la Regulamentele Organice, sediul Băniei Olteniei. Oltenia a fost între 1718-1739, sub stăpânire austriacă, după care a revenit la Țara Românească prin pacea de la Belgrad din 1739.

Banul Craiovei sau al Olteniei era principalul dregător din Divanul Domnesc, putea pronunța orice sentință, mai puțin cele cu pedeapsa capitală, la Craiova, direct în numele Domnitorului. Doar pedepsele capitale se discutau de către Domnie.

Așa se face că boierii care deveneau Bani sau Caimacami ai Olteniei (Căimăcămia apare în epoca fanariotă) puteau fi și unii chiar au reușit să devină domni.

Unul dintre ei, Emanoil (Manole) Giani Ruset, domn fanariot a reușit chiar să conducă temporar Țara Românească de la Craiova.

Emanoil (Manole) Giani Ruset este un fanariot care a  văzut lumina zilei în capitala otomană, Constantinopol, undeva prin 1715. Mama sa a fost Eufrosina Rosetti, iar tatăl său a fost un preot, despre care se știe că se numea Geani sau Giani. A reușit să se căsătorească foarte bine,  soția sa fiind Ralița, sora domnitorului Grigore al III-lea Ghica,  având o fiică, pe nume Smaranda.

A început să urce în demnități boierești, în intervalul 1755- 1769, după cum urmează: serdar (1755) la Chișinău, vel-serdar,  capuchehaie (ambasador) al domnitorului fanariot Scarlat Ghica, vel  postelnic în 1760, spătar, serdar la Orhei (1765), ajungând apoi la  București, tot ca serdar. În anul 1769, primește funcția de caimacam  al Craiovei, prin bunăvoința domnitorului Grigore al III-lea Ghica.

Oltenia, capitala Țării Românești pentru o perioadă scurtă

Oltenia și Țara Românească erau teatrul de operații al războiului  ruso-turc din 1768-1774. Pentru că s-a remarcat în apărarea Olteniei, în fața avansului trupelor ruse, a deținut domnia Țării Românești începând din luna mai a anului 1770, semnând acte domnești, la Craiova. În iunie 1770, părăsește Oltenia, deoarece Bucureștiul era  evacuat din cauza apropierii rușilor, iar episcopul de Buzău i-a cerut  ajutorul pentru a reinstala ordinea în oraș. Tot în iunie 1770, a reușit  să evite jefuirea capitalei de către trupele otomane, guvernând la  București, până la 24 noiembrie 1770, când trupele ruse i-au înfrânt  pe turci la Colentina.

Domnitorul pleacă în Oltenia, de unde se va îndrepta spre Ardeal. S-a întors pe ascuns la Vidin, de unde a pornit către Babadag, unde primește sarcina să respingă atacurile rușilor,  reușind, după ce a trecut Dunărea, pe la Vidin, să controleze Oltenia  și Craiova, în lunile mai și iunie 1771.

A condus din nou Țara  Românească, de la Craiova, până în luna octombrie 1771, când s-a  refugiat în Banatul stăpânit de austrieci. De aici, în luna martie a  anului 1772, a plecat spre Mehadia, apoi, spre Vidin, îndreptându-se  spre Nikopole, fiind martor al semnării păcii de la Kuciuk Kainardji  din 1774. Deși se afla în exil, până în 1774, a semnat documente  domnești cu titulatura de domn al Țării Românești, după care intră într-un con de umbră. A decis să își recapete tronul și a plecat la  Constantinopol, unde până în 1776, a țesut intrigi contra titularilor  domniilor de la Iași și București.

În 1776, domnitorii din Principate  au reușit să obțină exilarea sa pe insula Naxos, unde a trăit până în anul 1781, după care a părăsit insula, probabil, la Constantinopol.

Izbucnirea războiului ruso-austro-turc

Până în anul 1788, a continuat să spere că va fi domn. Prilejul s-a ivit  odată cu izbucnirea războiului ruso-austro-turc pentru materializarea  ”proiectului grecesc”. La 18 mai 1788, a primit domnia Moldovei,  sultanul cerându-i să se alăture efortului de război susținut de către  domnitorul fanariot de la București, Nicolae Mavrogheni.        Aliații  celor doi domnitori erau, alături de turci și tătarii. În luna iunie 1788, a dat proclamația de ridicare la luptă contra rușilor și austriecilor,  însă nu a avut popularitate prea mare.

Cu puținele trupe recrutate, a  încercat să lupte în vara anului 1788 contra rușilor, însă au început  neînțelegerile cu turcii, din cauza slabei susțineri pe care o avea ca  domnitor în Moldova. Nicolae Mavrogheni juca duplicitar,  trimițându-l pe Rigas Velestinul la Craiova să îi ajute pe ruși cu  provizii și să le înlesnească trecerea Dunării. Bănuind că va fi  eliminat de turci, Manole Giani Ruset a decis să treacă alături de o  parte a oastei sale în tabăra țaristă, în luna octombrie a anului 1788.

Rușii i-au oferit o rentă viageră destul de redusă și i-au fixat  reședința în orașul Herson (străvechea apoikie elenă Chersones).  Aici, Manole Giani Ruset a murit, fiind înhumat lângă Catedrala  orașului Herson. Nu se știe dacă a murit în 1789 sau în 1794.

Așa se face că iată, la un moment dat, în frământatul veac fanariot, Craiova a putut deveni pentru o scurtă perioadă capitala Țării Românești.