Când ne-am cunoscut şi împrietenit, în urmă cu 40 de ani, Părintele Ignatie era frate de mânăstire. Rămăsese peste zece ani în starea aceasta pentru a se convinge că are cu adevărat calităţile unui călugăr. Părintele Ignatie – pe atunci fratele Iordan –, de loc din sudul Moldovei, era şi ceea ce numesc oamenii Bisericii „o liră duhovnicească”, adică poet. Şi unul de cea mai bună calitate, aşa cum o arată şi volumele sale, în jur de zece la număr. Urcând pe pridvorul unde se afla chilia sa, împreună cu un distins matematician cu care venisem, s-a deschis uşa chiliei vecinului Părintelui Iordan şi am văzut o scenă de mare gingăşie: Părintele ieşea cu trei castronaşe de inox pentru cei trei pisoiaşi ai săi, care au început să mănânce din ele foarte voioşi.

Afecţiunea pentru animale a călugărilor şi călugăriţelor, îndeosebi pentru pisici, sau pentru păsări (mai ales pentru cele cântătoare), este un lucru bine cunoscut. În cartea de căpătâi a monahilor, Patericul, există multe şi frumoase episoade în acest sens, celebru fiind leul Părintelui Gherasim. Aş vrea să rezum o povestire foarte puţin cunoscută în acest sens, aflată în Proloagele de la Neamţ. Protagonistul este Sfântul Macarie Romanul, pe care calendarul nostru ortodox îl prăznuieşte în fiecare an în ziua de 23 octombrie.

În primul mileniu creştin exista obiceiul, păstrat până în zilele noastre, ca monahii să meargă să cunoască părinţi îmbunăţiţi, adică ajunşi la o treaptă superioară de duhovnicie, cu care să stea de vorbă şi de la care să primească un cuvânt de mântuire sau un cuvânt de folos. Aşa s-a făcut ca trei monahi din Mesopotamia să plece într-o lungă călătorie duhovnicească. Spre sfârşitul ei, aceştia au ajuns în izolata peşteră a Sfântului Macarie Romanul, care i-a primit cu bucurie, le-a pus masa, a stat de vorbă cu ei, iar când se lăsa întunericul, ca şi cum ar fi uitat ceva, le-a spus oaspeţilor săi: „Fiii mei, daţi-vă în lături puţin, că eu am doi copii care vin în fiecare seară la mine şi mă tem ca nu cumva, văzându-vă străini, să vă vateme”. Dându-se în lături, cei trei au văzut doi lei furioşi, care, venind repede din pustie, îndată s-au închinat la picioarele Sfântului, răcnind. Iar monahii s-au înfricoşat foarte, dar fericitul Macarie, punându-şi mâinile peste lei, le-a zis: „Fiii mei cei buni, au venit aceşti părinţi la noi, din lumea oamenilor, deci voi să nu le faceţi niciun rău, că sunt robi ai lui Dumnezeu”. Şi a zis Sfântul Macarie către părinţi: „Veniţi, fraţilor, să citim Vecernia şi să nu vă temeţi”. Şi, mergând ei, au sărit leii spre întâmpinarea lor. Şi, ca nişte oameni pricepuţi, li s-au închinat lor, iar ei au proslăvit pe Dumnezeu pentru toate acestea. Şi, făcând Vecernie, au început călugării a întreba pe Fericitul Macarie, zicând: „Spune-ne nouă, cinstite părinte, cum aţi venit aici (în peşteră, n.n.). Iar el, răspunzând, le-a zis: „Plecaţi auzul vostru, fraţilor, şi ascultaţi cuvintele mele şi veţi înţelege cum am venit eu aici”.

Spre sfârşitul povestirii sale, Sfântul Macarie Romanul a spus şi întâmplarea cu leii: „Şi eu, intrând înlăuntrul peşterii, am aflat o leoaică moartă şi puii ei amândoi scâncind de foame, că nu aveau ce suge, şi am luat de i-am hrănit cu cele ce se află în pustiul acesta şi i-am crescut ca pe nişte fii ai mei. Iar pe mama lor am îngropat-o, afară din peşteră, în pământ. Şi auzind acestea, părinţii au proslăvit pe Dumnezeu.

Înainte de plecare, Sfântul Macarie i-a îndemnat pe cei trei călugări: «Puneţi şi voi mâinile pe capetele lor». Iar ei, cu mare frică, au făcut ascultare (…). Şi aşa au pornit bătrânii, fiind trei zile petrecuţi de lei, care, apoi, le-au sărutat urmele picioarelor şi s-au întors la Sfântul Macarie.”