Deși a fost oarecum ”umbrit” de veștile din Turcia, scandalul cu balonul continuă. În ultimele zile, 4 baloane stratosferice – presupuse a fi chinezești – au fost doborâte de SUA. Casa Albă acuză China că folosește ”masiv” baloane ca instrumente de spionaj în toată lumea, acuzații pe care Beijingul le respinge ca făcând parte dintr-o campanie de denigrare a sa. Dar ce se află în spatele acestui scandal?
Proiectul Partidului
Președintele Chinei se numără printre cei mai bine informați oameni de pe această planetă. Trebuie o doză semnificativă de neobrăzare ca să-l minți în față. La ce s-o fi gândit domnul Putin când, întrebat de-a dreptul, i-a declarat domnului Xi Jinping că nu intenționează să invadeze Ucraina? Nu știm, în schimb putem bănui la ce s-a gândit domnul Xi: a zâmbit blajin și a lansat formularea ”parteneriat nelimitat”. Cât de ”nelimitat” s-a dovedit acest parteneriat, s-a văzut curând: China nu a recunoscut anexările teritoriale ale Moscovei și nici nu i-a furnizat armament.
Calculele domnului Xi, în ce privește aventura militară a Rusiei, au avut în centru un concept cu totul străin domnului Putin: reputația. Când un lider una zice și alta face, precum domnii Putin sau Nehammer, își pierde reputația. Expresia chineză este chiar mai drastică: își pierde obrazul. Iar în calculele strategice ale Chinei, reputația cântărește mai greu decât diviziile de tancuri. Pierderea reputației Moscovei avea să lase în urmă un vid de stabilitate, mai întâi în Asia Centrală, apoi în Europa. Iar această situație putea fi folositoare pentru promovarea intereselor Chinei.
Conjunctura din Asia Centrală
Liderii chinezi au calculat corect: nu avea cum să nu iasă rău, din moment ce domnul Putin are obiceiul de a se înconjura de măscărici, a căror evidentă incapacitate îl ajută să ”strălucească”. Iar domnul Putin a numit ca reprezentant special al său în Kazahstan pe un anume Dmitri Rogozin, măscărici cunoscut pentru declarațiile sale iresponsabile. Iar ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. La beție, trimisul special al președintelui Rusiei a declarat gazdelor kazahe că, după reglarea de conturi cu Ucraina, avea să vină și rândul lor: Moscova pregătește dezmembrarea Kazahstanului! Evident, a doua zi, liderii de la Astana au avut o întâlnire de taină cu ambasadorul chinez. Întrebat dacă are gânduri rele la adresa statelor ex-sovietice din Asia Centrală, domnul Putin s-a jurat pe moaștele întemeietorului KGB, Dzerjinsky, că nu nutrește asemenea planuri.
Măscăriciul Rogozin a fost demis și trimis pe front, dar pe fondul reputației Moscovei, devenită îndoielnică, statele central-asiatice au căutat alte soluții de stabilitate. Aveau de ales între trei variante: Iran, Turcia sau China. Iranul este o putere regională semnificativă, dar a cărei influență e serios afectată de embargoul internațional la care este supusă. Ca din întâmplare, la asta s-au adăugat, în plan extern, scandalul dronelor ucigașe, iar în plan intern, amplele proteste apărute cum nu se poate mai inoportun, în principalele orașe ale țării. Statele central-asiatice sunt state musulmane sunnite, laice, reticente față de habotnicia șiită. Promovând un model societar în care poliția religioasă omoară în bătaie femeile pe stradă, Iranului și-a pierdut reputația.
Cealaltă putere regională, Turcia, ar fi putut constitui o alternativă, fiindcă majoritatea popoarelor din regiune sunt turcice. Dar Turcia avea de ceva vreme probleme socioeconomice, datorate în mare parte deteriorării relațiilor sale cu Statele Unite. Fiindcă Turcia, membru NATO, nu poate acționa după capul său, ar trebui să se consulte cu principalul aliat. Dacă nu o face, deîndată apar dificultăți financiare, bancare, monetare și câte și mai câte... Umbra Statelor Unite, care se profila în spatele domnului Erdogan, era neliniștitoare pentru elitele central-asiatice, care aparțin unei generații incomplet emancipate de spiritul sovietic: ”America e Dușmanul Principal”. Pentru a le liniști temerile, Turcia a adoptat o strategie de distanțare de NATO și SUA, blocând accesul Suediei la Alianța Nord-Atlantică și întreținând relații controversate cu Moscova. Asta a mai disipat bănuielile că Ankara ar fi calul troian al Statelor Unite – dar nu le-a eliminat cu totul.
Până săptămâna trecută, toate aceste evoluții erau în favoarea Chinei, principalul beneficiar al pierderii reputației de care până de curând beneficia Rusia, în Asia Centrală.
Conjunctura din Balcani
În viziunea unor istorici precum Lucian Boia, Europa este divizată iremediabil în două zone cu evoluție diferită: Europa catolică și protestantă, tărâm al progresului și bunăstării, și Europa ortodoxă, hărăzită iremediabil decăderii și sărăciei. Pentru a-și proba viziunile, domnul Boia folosește comparația dintre evoluția istorică a României și a Belgiei, în ultimele două secole. Această argumentare face însă abstracție de faptul că, până de curând, Belgia stăpânea un imperiu colonial cam cât Europa întreagă – deci, istoric vorbind, bunăstarea sa, ca și a altor țări ”catolice” sau ”protestante”, n-a avut de-a face atât cu religia, cât cu colonialismul.
Uitând cam prea repede trecutul colonial recent, o parte din elitele Occidentului au adoptat această viziune a Celor Două Europe sau, cum se exprima un președinte francez, viziunea unei Europe cu ”geometrie variabilă”, în detrimentul coeziunii și solidarității care ar trebui să constituie baza oricărei Uniuni demne de acest nume. Undeva pe firul Tisei a fost trasată, acum două decenii, linia Schengen: frontiera Europei catolice. Dincolo, până la Marea Neagră și Egee, e tărâmul nedorit al Ortodoxiei, corupției și MCV-ului. Fisura inițială a survenit în cursul crizei economice din 2008: ajunge să privești modul în care creditorii occidentali au tratat cu acel prilej Grecia, ca să înțelegi cum au tratat ulterior, vreme de decenii, Bulgaria și România. Fiindcă, deloc întâmplător, umilirea Greciei a coincis cu inițiative precum cea a domnului Wolfgang Schäuble, care propunea amprentarea tuturor românilor și bulgarilor care doresc să treacă frontiera Occidentului. Și stocarea amprentelor la fișierul cu infractori al Poliției Germane!
Acest tratament discriminator, disprețuitor față de Europa ”ortodoxă” s-a difuzat treptat în mediul elitelor occidentale, a devenit pe nesimțite parte a acquis-ului: e de la sine înțeles că România sau Bulgaria nu vor ajunge niciodată să vadă aplicate prevederile Tratatelor de Aderare. Corolarul l-a constituit, recent, cazul Croației: la un an după semnarea Tratatului, Croația, țară catolică, a devenit membră Schengen. România și Bulgaria mai au de așteptat. Evident că aceste discriminări au încurajat evoluții revanșarde, precum cea a Ungariei domnului Orbán sau a Rusiei domnului Putin. Din moment ce România sau Ucraina sunt nedorite de Occident, suntem noi interesați, avem noi de câștigat din dezmembrarea acestor State abandonate de Vest. Față de aceste evoluții, Ucraina a amorsat o apropiere rapidă de Statele Unite; România și Bulgaria n-au identificat vreo opțiune, dar în ambele State sentimentul antieuropean e în creștere. Fiindcă reputația Uniunii Europene este afectată în urma a 15 ani de discriminare și dispreț. Occidentalii nu ar trebui să se considere profesori, ci ar trebui să ne sprijinim reciproc și să ne stimăm ... Occidentalii nu sunt membri UE de clasa I și ceilalți, de clasa a II-a. Suntem cu toții împreună și trebuie să ne sprijinim: vom avea succes doar dacă ne sprijinim, iar nu altfel! Pare prea dur ceea ce scriu? Păi am uitat să pun ghilimele: sunt afirmațiile prim-ministrului bavarez Markus Söder, mai deunăzi în vizită la București. Par a se fi trezit – mai bine mai târziu decât niciodată!
Evoluția nu a scăpat atenției Chinei. De decenii, axul politicii interne chineze este menținerea unității Chinei. Modul în care Europa lucrează la fisurarea unității sale a fost privit ca o eroare politică gravă a Occidentului, ce poate fi exploatată. Dacă Europa promovează discriminarea Est/Vest și nu manifestă nicio dorință în continuarea construcției europene în Balcani, de ce să nu profite China, valorificând reputația sa? Cu prilejul crizei din 2008, China a cumpărat Portul Pireu: Grecia era în corzi, n-a avut de ales. După care China a început construcția unei căi ferate spre Budapesta, spre inima Europei: acces la linia Dunării și la sistemul ”catolic” de autostrăzi. Tocmai când ultimii kilometri de terasament erau terminați, a izbucnit războiul din Ucraina.
Considerând că, oricum se va termina războiul, perspectiva relațiilor ruso-ucrainene va rămâne sumbră, China s-a reorientat spre Belarus. Gând în gând cu bucurie: regimul de la Minsk e sub presiunea Moscovei, care și-ar dori participarea Armatei belaruse la un nou atac asupra Kievului. Iar domnul Lukașenko, care nu are poftă să se angreneze într-o aventură militară, a început încet-încet să încline spre o soluție de tip kazah: medierea chineză, pentru a domoli presiunea rusă. În acest context s-a convenit, acum două-trei săptămâni, o vizită a domnului Xi Jinping la Minsk.
Proiectul Armatei Populare
Așa cum scriam cu luni în urmă, principala problemă a Chinei în Asia Centrală constă din existența mai multor conflicte latente între Statele post-sovietice din acest areal. Vreme de 30 de ani, Rusia a constituit factorul disuasiv care a menținut pacea în regiune, prin prezența sa militară. Dar afundarea Rusiei în aventura dezastruoasă din Ucraina a însemnat o reducere drastică a prezenței sale militare în statele riverane: în pofida Tratatului de asistență militară în vigoare, Rusia nu a putut interveni în favoarea Armeniei, cu prilejul recentului conflict cu Azerbaidjan. În spatele ofensivei azere s-a aflat Turcia, care a dovedit astfel Statelor central-asiatice că garanțiile de securitate ale Moscovei nu mai fac nici cât o ceapă degerată. Dar precum am arătat, sub aspect politico-militar Turcia este percepută ca Stat NATO, iar Statele din Asia Centrală nu sunt pregătite să accepte ca locul trupelor retrase de Moscova e luat de o prezență militară NATO în regiune.
Evident, aceasta a constituit un nou prilej pentru China. Dar sub aspect militar, China are o problemă: datorită politicii sale externe, de decenii nu a mai fost angrenată în conflicte externe. Ca atare, pentru a da credibilitate ”soluției chineze” de stabilizare militară a Asiei Centrale, Beijingul a fost nevoită să investească mai mult în modernizarea Armatei populare de eliberare. Întrucât interesele Chinei nu se limitează la Asia Centrală, această modernizare a cuprins și o expansiune rapidă a Flotei chineze – inclusiv prin construirea mai multor portavioane.
Asta a contrariat interesele Statelor Unite și ale aliaților lor din zona Indo-Pacific și s-a soldat, în ultima perioadă, cu mai multe momente tensionate, în special în ce privește Taiwan. La Beijing s-a considerat că singura modalitate de a constrânge Statele Unite să accepte noua postură a Chinei în Pacific este întărirea pilonului nuclear. În acest context, Raportul anual privind China, prezentat de Pentagon Congresului SUA în noiembrie 2022, arată că China, care în prezent deține 400 de arme nucleare, „va desfășura probabil cam 1500 de arme nucleare în 2035, dacă continuă la fel dezvoltarea capacităților sale nucleare”. În mod semnificativ, în 2022 China „a făcut 135 de teste cu rachete balistice, mai mult decât tot restul lumii, cu excluderea zonelor de conflict”.
Această evoluție deranjează Statele Unite, iar Armata chineză știe că evoluția tehnicii militare deschide posibilități noi de ripostă, non-nucleare: China a lansat „un planor hipersonic care a zburat aproximativ 40.000 km. în jurul globului, timp de mai bine de 100 de minute – este cea mai mare distanță și cea mai mare durată de zbor atinse până în prezent de o armă de atac la sol chineză”. În context, Raportul apreciază că deși China a avut până acum o politică de folosire a armei nucleare doar ca răspuns la un atac nuclear, există situații în care Beijingul ar putea abandona această politică, spre exemplu „răspunsul la o lovitură non-nucleară amenințând viabilitatea forțelor nucleare chineze sau centrele de comandă și control”.
Pata albă
Pentru a cunoaște din timp asemenea intenții la adresa forțelor sale nucleare, „Armata Populară de Eliberare deține și folosește cam jumătate dintre sateliții ISR (de culegere de informații, supraveghere și recunoaștere) existenți în prezent în lumea întreagă, adică dublu față de cât dispunea în 2018.” Dar tot nu este de ajuns, fiindcă forțele strategice ale SUA folosesc rețele radio în unde scurte. Spre deosebire de fibra optică sau releele de microunde, telecomunicațiile militare și guvernamentale pe unde scurte permit comunicarea pe arii mari, cu o infrastructură redusă. În situații de urgență (cutremur, război, inundații etc.) posibilitatea de a comunica la sute de kilometri, cu minim de mijloace, în pofida infrastructurii distruse, este fundamentală.
Microundele se propagă linear, pot fi interceptate de sateliții de urmărire a radiocomunicațiilor (COMINT). Undele scurte se propagă însă prin reflecție pe atmosfera înaltă: ele nu pot fi interceptate de pe orbită. Iar dacă alegerea frecvențelor e corectă, nu pot fi interceptate de pe alt continent. Fiindcă există unele benzi cu propagare de zi și altele, cu propagare de noapte: când în Statele Unite e zi, se folosesc frecvențe care nu se propagă până în China, unde s-a lăsat deja noaptea. Astfel, în sistemul strategic de culegere de informații, supraveghere și recunoaștere al Chinei există o pată albă: comunicațiile pe unde scurte între bazele strategice americane. Pentru a rezolva această situație, experții militari chinezi au recurs la un mijloc clasic: aerostatul.
Antena dintre nori
De fapt, culegerea de informații radio (COMINT) folosind baloanele de mare înălțime e o invenție americană. Îndată după încheierea celui de-al doilea Război Mondial a început Războiul Rece. După spargerea parțială a codurilor sovietice (Operațiunea Venona) și descoperirea agenților Kremlinului implantați în inima programului nuclear, militarii americani, îngrijorați de posibilitatea ca Stalin să dobândească bomba atomică, au lansat în 1947 un program secret de baloane stratosferice: Operațiunea Mogul. Sub acoperirea unor cercetări meteorologice efectuate de New York University, au fost lansate pe jet streamul polar, spre spațiul aerian sovietic, baloane stratosferice de mari dimensiuni. Programele SUA de spionare a Lagărului Socialist prin aerostate stratosferice au continuat vreme de 45 de ani, încheindu-se abia în 1992.
Programele au continuat fiindcă un balon stratosferic este greu de detectat și foarte greu de doborât: documente sovietice desecretizate arată că între anii 1956 și 1977 un număr de 4.112 baloane au fost detectate în spațiul aerian sovietic. Dintre acestea, numai 793 (19%) au putut fi doborâte. Și asta, deși sovieticii dirijau până la 12 avioane pentru a intercepta un singur balon. Iar consumul de muniție era foarte mare: 26 rachete neghidate, 1 - 2 rachete ghidate, 112 lovituri de tun pentru fiecare balon doborât. De fapt, doborârea era posibilă numai în primele minute ale zilei, când balonul era vizibil și, răcit peste noapte, cobora la înălțimi accesibile avioanelor de vânătoare. După 1977, probabilitatea de doborâre a scăzut și mai mult, fiindcă aerostatele americane au devenit semi-dirijabile, fiind dotate cu un sistem de lest care le ușura chiar înaintea răsăritului, pentru a le readuce la o înălțime inaccesibilă avioanelor adverse.
După 1977, aerostatele stratosferice americane au devenit atât de greu de interceptat, încât Biroul Politic sovietic a ordonat uzinelor TsKB Almaz să construiască un laser aeropurtat de putere mare, cu numele de cod ”Ladoga”, cu care să le ”prăjească”! Iar biroul de proiectare Beriev, din Taganrog, l-a montat pe un avion de transport Iliușin-76 modificat, rezultând un sistem de armă unic, A-60 ( criptonim ”Dreyf”). Proiectul a fost abandonat la destrămarea URSS, în 1992.
Balonul de februarie
Întrucât Statele Unite nu au în dotare lasere aeropurtate care să ”prăjească” aerostatele, militarii chinezi au considerat că un program COMINT condus împotriva SUA, folosind semi-dirijabile stratosferice, implică riscuri reduse și beneficii consistente. Între timp Statele Unite, care într-un mod sau altul au aflat de aceste intenții, au început să pregătească riposta într-o locație din California care, culmea ironiei, se cheamă Naval Air Weapons Station China Lake. În cadrul proiectului High Altitude Sidewinder, o ogivă AIM-9X modificată (cu detonator de proximitate laser DSU-15 cu întârziere) a fost montată pe un propulsor mai puternic, Hercules Mk. 58, preluat de la racheta AIM-7P Sparrow. Simplu și, precum s-a văzut, eficient.
Se pare că ”universitarii” chinezi nu cunoșteau existența acestui proiect. După 4 misiuni COMINT reușite deasupra teritoriului SUA și nenumărate misiuni în spațiul aerian a 40 de State de pe 5 continente, chiar credeau că, și de această dată, semi-dirijabilul stratosferic va trece netulburat. Iar spionul neprins e meteorolog cinstit. Urciorul mai mersese de 4 ori până în SUA după apă!
Doborârea reputației
Pentru a-și sprijini interesele pe cele două axe de penetrare – Asia Centrală și Balcani – China a făcut mari eforturi să-și amelioreze reputația, pentru a calma temerile crescânde față de noile sale ambiții pe scena mondială, în contextul prăbușirii reputației Rusiei. După ce președintele Xi Jinping i-a transmis domnului Putin rugămintea să înceteze cu amenințările nucleare, după ce la întâlnirea din Bali domnul Xi a declarat că nu intenționează să sfideze Statele Unite sau să dea peste cap ordinea mondială, ci din contră să ”gestioneze responsabil” competiția cu SUA, a venit rândul vice-prim-ministrului Liu He să afirme, la Forumul Economic Mondial de la Davos, că China este „deschisă spre lume și va continua procesul de deschidere”.
Toate aceste eforturi au fost date peste cap de scandalul ”programului chinez de spionaj mondial”, căruia i-a dat greutate anularea vizitei secretarului de Stat Blinken. Astfel, într-un moment sensibil, au fost relansate temerile și resentimentele la adresa creșterii puterii militare a Chinei. În prezent, India, Iran, Brazilia și alte multe state se întreabă: oare China ne spionează și pe noi? Că la Beijing se vorbește de ”deschidere”, dar în realitate iată-i ce fac!
Iar orice greșeală a părții chineze în gestionarea situației este imediat exploatată mediatic. Astfel,
Pentagonul a făcut public faptul că, la scurt timp după ce SUA au doborât balonul de spionaj, secretarul Apărării Lloyd Austin a încercat să-l contacteze pe omologul său chinez, care a refuzat să primească apelul: asta apropo de ”deschidere”. De aici încolo, atacul mediatic s-a concentrat asupra atitudinii ”vinovate” a conducerii chineze, care clamează ”gestionarea responsabilă a competiției cu Statele Unite” dar, iată, una zice și alta face. Fiindcă nu degeaba purtătorul de cuvânt al Pentagonului, gl. Pat Ryder, a reluat exact exprimarea de la Bali a domnului Xi Jinping: „Credem în importanța menținerii unor linii deschise de comunicare între Statele Unite și [Republica Populară Chineză] pentru a gestiona în mod responsabil relația”.
Iar evenimentele ulterioare par a indica intenția de a provoca o psihoză a ”baloanelor chinezești”, pentru a afecta suplimentar reputația Chinei. După ce trei alte noi baloane stratosferice au fost doborâte deasupra Canadei și Statelor Unite, duminică spațiul aerian de deasupra lacului Michigan, în nordul Statelor Unite, a fost închis temporar din motive de „apărare națională”. Un dirijabil presupus străin a fost văzut chiar la Miami! Iar POLITICO titrează: UFO fever grips Washington. În mod sigur, în zilele care urmează vor fi noi doborâri...
Este evident că, dincolo de baloane, e vizată reputația Chinei: aviz Statelor din Asia Centrală și Balcani, atrase în proiectele chineze de expansiune. Și într-adevăr, asta stârnește temeri mai vechi. Spre exemplu, ne reamintește de susținerile de mai an ale domnului Viktor Orbán, acest Rogojin al pustei care, în fața primarilor din Transilvania, declara că are înțelegeri secrete cu Rusia și China, astfel încât Ungaria va deveni ”hub-ul european al Noii Ordini Mondiale Ruso-Chineze”, primind în schimb Transilvania. Atunci mai tuturor li s-a părut incredibilă existența unei agende secrete a Beijingului, dincolo de declarația de la Bali că „nu urmărește să dea peste cap ordinea mondială”. Dar acum, după ce am văzut că China zice ”deschidere” și face spionaj cu încălcarea spațiului aerian al altor țări, parcă spusele domnului Orbán încep să dobândească greutate, mai ales că în zilele următoare șeful Secției Externe a P.C. Chinez, Wang Yi, venind de la Moscova, va vizita Budapesta. Mulți români vor bănui că se va discuta și despre Transilvania...
Dar să aruncăm o privire în trecut. Precedenta ”doborâre cu scandal” a avut loc la 1 mai 1960, cu două săptămâni înainte de Summit-ul celor Patru Puteri de la Paris, unde SUA urmau să propună Tratatul Cer Deschis (zboruri reciproce de verificare a armamentelor). Inițiativa americană a displăcut lui Hrușciov: ar fi relevat inferioritatea strategică a URSS. Doborârea unui avion U2 deasupra Rusiei i-a permis liderului sovietic să își realizeze scopul de a torpila Tratatul.
Doborârea aerostatului chinez deasupra SUA survine cu două săptămâni înaintea Sesiunii extraordinare a Adunării Generale ONU, privind Ucraina. Mă aștept ca, cu acest prilej, China să lămurească dacă are sau nu o agendă secretă comună cu domnul Putin – fiindcă doar nu degeaba secretarul general NATO declara luni că „ceea ce am văzut deasupra SUA este parte dintr-un tipar în care China și Rusia își sporesc activitățile de supraveghere asupra aliaților NATO, pe multiple platforme diferite”. Iar dacă nu se lămurește chestiunea agendei secrete ruso-chineze, la care tot face referire domnul Viktor Orbán, s-ar putea să apară în presă cine știe ce alegații: că balonul doborât purta echipamente capabile să genereze un puls electromagnetic, să distrugă rețele electrice și de telecomunicații vitale din SUA și din alte State NATO. Că doar nu degeaba asemenea insinuări circulă deja pe Internet...