Ultimatumul dat de secretarul de stat american John Kerry președintelui Bashar Al-Assad pentru a demara tranziția politică în Siria a fost depășit cu patru zile și luptele continuă să facă ravagii la Alep, ultima fortăreață urbană a rebelilor care se opun regimului de la Damasc.

Statele Unite nu intervin în favoarea lor, deoacere în bătălie sunt implicați „rebelii răi”. Din punctul de vedere al perspectivelor de încheiere a războiului, inacțiunea Washingtonului ar putea fi mai dăunătoare decât scenariul trâmbițat de Donald Trump – o alianță cu Rusia împotriva ISIS – dar este mult mai acceptabil din punct de vedere politic, comentează Bloomberg.

Grupul de rebeli, cunoscut anterior ca Jabhat Al-Nusra, a încercat la sfârșitul lui iulie o schimbare de imagine, botezându-se Fatah al-Sham, o rupere ostentativă de organizația mamă, Al-Qaida. Acesta este grupul principal de rebeli care forțează o spargere a asediului de la Alep.

Însă ofensiva disperată – resursele s-au epuizat în estul orașului – pare să fi eșuat: beneficiind de sprijinul aerian al rușilor și de ajutorul terestru al aliaților iranieni și al trupelor Hezbollah libaneze, forțele regimului de la Damasc au respins atacurile și reușesc să mențină asediul care taie legăturile rebelilor cu Turcia.

De la eșuarea loviturii de stat, Turcia pare să fi adoptat poziții mult mai apropiate de cele ale Rusiei. Președintele Erdogan și-a accentuat retorica anti-americană, acuzând Statele Unite de complicitate cu puciștii.

De partea sa, Washingtonul nu a marșat la „rebranduirea” Al-Nusra și îl consideră în continuare un grup terorist. Ceea ce înseamnă că nu îl poate sprijini.

În luna mai, secretarul de stat John Kerry îi dădea pe un ton dur un ultimatum lui Assad pentru a începe tranziția politică până la 1 august:

„Fie ceva se schimbă în următoarele luni, fie vor fi repercusiuni.”

Se pare însă că Assad și aliații săi nici nu se gândsc să schimbe macazul, comentează Bloomberg. Kerry ceruse ca „atât Rusia cât și regimul Assad să se abțină de la a lansa operațiuni ofensive, după cum responsabilitatea noastră este de a opri opoziția să se angajeze în astfel de operațiuni”.

După cum se vede, ambele părți ignoră avertismentul lui Kerry. În absența unui sprijin din partea Washingtonului, opoziția siriană se bazează din ce în ce mai mult pe ajutorul jihadiștilor.

Statele Unite se află într-o situație ingrată, comentează Michael O’Hanlon de la Brooking Foundation:

„Cu excepția kurzilor, Statele Unite nu au aliați importanți la sol, cu un potențial militar care să conteze. Și totuși, ne dorim să învingem simultan ISIS, Al-Nusra și să-l înlocuim pe Assad. Abordarea aceasta este cu totul absurdă.”

Totuși Washingtonul nu poate da înapoi: Kerry nu-i poate spune președintelui Putin că administrația Obama nu mai vrea să scape de Assad.

Într-o încurcătură asemănătoare se află Putin în estul Ucrainei: deși sprijinirea „republicilor populare” secesioniste este o întreprindere inutilă și costisitoare, el nu îi poate abandona pe pro-ruși pentru a nu părea că se înclină în fața pretențiilor occidentalilor.

În Siria, însă, cărțile din mâna lui Putin sunt mult mai bune. Spre deosebire de Statele Unite, el sprijină o forță care – împreună cu aliații iranieni și Hezbollah – este capabilă să-i învingă pe rebeli.

Opoziția a ratat probabil cea mai bună ocazie pentru a negocia o tranziție politică acum: de vreme ce Statele Unite dau înapoi, ca și Turcia, insurgenții vor fi striviți de alianța Assad – Putin – Iran – Hezbollah.

Putin a susținut de la bun început că războiul din Siria este unul binar – între guvernul legitim și o adunătură de grupări teroriste. Acum, el este pe cale să modeleze realitatea corespunzător descrierii sale: dacă trupele guvernamentale cuceresc Alep, războiul va deveni cu adevărat binar – între Assad și ISIS.

Pentru Putin, această variantă este mai bună decât o soluție negociată; înfrângerea grupărilor de opoziție din Alep va face ca aversiunea Statelor Unite față de menținerea la putere a lui Assad să devină nerelevantă. Pentru că nu va mai exista alternativă.

În același timp, Statele Unite nu au motive să-și dorească să sprijine mai mult opoziția. Nici Europa Occidentală, aflată sub amenințarea valului de imigranți: o intensificare a luptelor ar împinge și mai mulți oameni să-și părăsească căminele.

În plus, sprijinind milițiile kurde anti-Assad, Statele Unite riscă să compromită și mai mult relațiile și așa degradate cu Turcia.

Statele Unite par să-i îngăduie lui Assad, Putin și generalilor iranieni să-și pună planul în aplicare. Dacă aceștia reușesc să cucerească Alep, se vor confrunta cu ISIS, fără a beneficia de sprijin american. Și probabil că vor fi capabili să înfrângă gruparea jihadistă dacă nu mai sunt obligați să lupte pe mai multe fronturi.

Ar dura mult mai puțin dacă Statele Unite ar renunța la alternativele anti-Assad și s-ar alătura coaliției. Cum acest lucru este o imposibilitate politică (exceptând o victorie a lui Trump în alegerile prezidențiale), războiul va continua – însă este greu de conceput că ISIS ar putea rezista mult timp unei ofensive concertate ruso-iraniene.

Dacă Washingtonul permite ca acest scenariu să se desfășoare, credibilitatea sa ca arbitru mondial va avea grav de suferit. Statele Unite vor fi nevoite să asiste de pe tușă cum Assad și Erdogan (foști inamici de moarte) se vor alia împotriva milițiilor kurde, care s-au bucurat până acum sprijin american. Vor fi nevoite să asiste pasiv cum un Assad victorios va dezlănțui represaliile. Vor avea de înfruntat un Putin triumfător și mult întărit.

Cu toate acesta, lipsa de acțiune s-ar putea dovedi o operațiune mai puțin constisitoare – cel puțin nu ar necesita retractări publice și alții ar fi cei care ar avea de suportat povara războiului.

Statele Unite pot doar spera ca forțele guvernamentale să fie cumva învinse la Alep. Însă, după cum se desfășoară evenimentele, aceasta pare să țină mai degrabă de domeniul miracolului.