Actriţa joacă în această seară în „Buzunarul cu pâine“, la Teatrul Metropolis.

După ce a devenit o adevărată actriţă europeană jucând în „Children of Men“ (2006), filmul regizat de Alfonso Cuaron, în care i-a avut alături pe Clive Owen şi pe Julianne Moore, sau în „I Really Hate My Job“ (2007), împreună cu Neve Campbell, Shirley Henderson, Alexandra Maria Lara şi Anna Maxwell Martin, Oana Pellea s-a întors la teatru.

Actriţa joacă în această seară în spectacolul „Buzunarul cu pâine“, la Teatrul Metropolis, de la ora 19.30, alături de actorul Mihai Gruia Sandu, după piesa lui Matei Vişniec. A cucerit de curând şi inimile parizienilor cu această piesă, alături de „Mă tot duc“, un succes de la Teatrul Foarte Mic. „«Buzunarul cu pâine» a fost o experienţă, ca şi «Mă tot duc», amândouă spectacolele au fost jucate mai întâi în străinătate, apoi în România“, povesteşte actriţa Oana Pellea. Succesul spectacolelor la Paris a fost extraordinar, sălile au fost pline în luna mai, când parizienii aveau nişte zile libere.

„«Buzunarul...» îl jucăm, eu şi Mihai Gruia Sandu, de vreo doi ani în limba franceză. Eram foarte curioasă de reacţia publicului român, care e cu totul alta decât cea a publicului de afară. În străinătate, se râde mult mai mult. Pentru români nu e acelaşi lucru, românii se recunosc în poveste şi râd cu amar“, explică actriţa.

De la „Nu“ la „Da“

Ce înseamnă „Buzunarul cu pâine“? Oricât de cinic şi oricât de negativist ar fi, un om n-are cum să nu se deschidă până în final. „Personajul meu e nihilist total, n-are deloc deschidere, de aceea l-am ales să-l fac aşa. La final, el demonstrează însă că automat trebuie să te deschizi, altă soluţie nu există. Oricât de mult «Nu» spui, termini tot printr-un «Da»“, mărturiseşte Oana Pellea.

„E o întoarcere de unghi, care te obligă la asta. Cred că un om, în drumul lui spiritual, oricât de cu «Nu» e în braţe, Dumnezeu sau viaţa îl face într-un final să ajungă la «Da». Despre personajul din piesă, actriţa mărturiseşte că-l adoră: „Eu întotdeauana am fost îndrăgostită de ultimul personaj. Însă acum sunt amorezată rău de el“, subliniază actriţa.

„Vişniec e un fel de frate“

„Institutul Cultural Român de la Paris şi cel de la Bucureşti au lucrat extraordinar. O colaborare excelentă prin intermediul căreia am cunoscut şi oameni minunaţi. Programul s-a numit «Scene de teatru şi scene de viaţă din România », s-a desfăşurat în franceză şi a fost precedat de o conferinţă foarte interesantă despre teatrul românesc, de după 1989, susţinută de Marian Popescu“, spune actriţa.

„Cu Vişniec nu pot vorbi de colaborare. Noi suntem născuţi în aceeaşi zi, pe 29 ianuarie. Vişniec e un fel de frate. Iar «Buzunarul...» mi se pare unul dintre cele mai bune texte pe care le-am citit în ultima vreme. Vişniec a fost impresionat şi de varianta în franceză a spectacolului, deşi avea emoţii, pentru că văzuse spectacolul numai în română“.

A parcurge un drum împreună cu spectatorul e cel mai important, consideră actriţa: „Nu mă mai interesează să se spună ce talentată-i Oana Pellea. Mă interesează ca spectatorul să rămână cu ceva în urma unui spectacol. Mă interesează să parcurgem un drum spiritual împreună“.

CRITICI

„Talentul de a găsi tăcerea“

> Despre „Buzunarul cu pâine“, Matei Vişniec a spus: „O sală plină, oameni emoţionaţi până la lacrimi, un sentiment de nostalgie la spectatorii români, francezi încântaţi să descopere doi actori de excepţie... Pentru mine, «Buzunarul...» este o bijuterie, un obiect şlefuit cu tandreţe şi enorm talent, până la strălucire, ceea ce îl face să străluceasca atât în română, cât şi în franceză. Constat cu bucurie că un text scris cu peste 25 de ani în urmă şi-a păstrat, datorită Oanei Pellea şi lui Mihai Gruia Sandu, o prospeţime uluitoare, rămânând o piesă de actualitate, în ciuda trecerii anilor“.

> „Oana Pellea are cea mai mare calitate a unei actriţe de comedie: aceea de a tăcea. Pare paradoxal, dar nu e aşa!“, spune Pierrette Dupoyet, unul dintre criticii de seamă dramaturgi francezi. „A putea spune un text clar, a şti să privească, a putea râde printre lacrimi, aşa cum ea poate aşa de bine s-o facă, este deja reflexul unui mare talent: acela de a şti să prelungească momentele dramatice prin tăcere“, subliniază Dupoyet.

> „Teatrul românesc e în picioare, tulburător şi copleşit de aplauze, în lacrimi de râs şi de plâns, cum se cuvine măscăricilor-îngeri, cu chip dublu şi seducător, care ne storc ochii şi inima“, completează regizorul Adrian Istratescu Lener.