Actriţa joacă în această seară în spectacolul „Buzunarul cu pâine“, la Teatrul Metropolis, de la ora 19.30, alături de actorul Mihai Gruia Sandu, după piesa lui Matei Vişniec. A cucerit de curând şi inimile parizienilor cu această piesă, alături de „Mă tot duc“, un succes de la Teatrul Foarte Mic.

EVZ: După “Mă tot duc”, de la Teatrul Foarte Mic, ai revenit în forţă, la Metropolis, în spectacolul “Buzunural cu pâine”, după piesa lui Matei Vişniec. Oana Pellea: “Buzunarul de pâine” a fost o experienţă, ca şi “Mă tot duc”, amândouă spectacolele au fost jucate mai întâi în străinătate, apoi în România. “Buzunarul…” îl jucăm, eu şi Mihai Gruia Sandu, de vreo doi ani în limba franceză. Eram foarte curioasă de reacţia publicului român, care e cu totul alta decât cea a publicului de afară. În străinătate, se râde mult mai mult. Pentru români nu e acelaşi lucru, românii se recunosc în poveste şi râd cu amar.

Unde te duci în “Mă tot duc”? Şi “Mă tot duc” şi “Buzunarul cu pâine” vreau să însemne cu adevărat ceva. Nu mă interesează ca spectatorul să spună “Oana Pellea e o bună actriţă”. Spectacolul “Mă tot duc” afirmă că eu cred în iubire, şi în deschidere, şi în sensibilitate, şi în emoţie. Cred că e bine ca un om să urmeze drumul ăsta al sensibilităţii. Unde mă tot duc? Spre Dumnezeu…

Ce înseamnă“Buzunarul de pâine”? “Buzunarul de pâine” e despre altceva. Oricât de cinic ai fi, şi oricât de negativist ai fi, n-ai cum să nu te deschizi în final. Ador personajul meu din “Buzunarul…” . Eu întotdeauana am fost îndrăgostită de ultimul personaj. Însă acum sunt amorezată rău de el. Personajul meu e nihilist total, n-are deloc deschidere, de aceea l-am ales să-l fac aşa. La final, el demonstrează însă că automat trebuie să te deschizi, altă soluţie nu există. Oricât de mult “Nu” spui, termini tot printr-un “Da”.

E o întoarcere de unghi, care te obligă la asta. Cred că un om, în drumul lui spiritual, oricât de cu “Nu” e în braţe, Dumnezeu sau viaţa îl face într-un final să ajungă la “Da”. Cum au prins spectacolele tale în Paris? Cum a reacţionat publicul francez? Institutul Cultural Român de la Paris şi cel de la Bucureşti au lucrat extraordinar. O colaborare excelentă prin intermediul căreia am cunoscut şi oameni minunaţi. Programul s-a numit «Scene de teatru şi scene de viaţă din România », s-a desfăşurat în franceză şi a fost precedat de o conferinţă foarte interesantă despre teatrul românesc, de după 1989, susţinută de Marian Popescu.

Cu Vişniec nu pot vorbi de colaborare. Noi suntem născuţi în aceeaşi zi, pe 29 ianuarie. Vişniec e un fel de frate. Iar «Buzunarul...» mi se pare unul dintre cele mai bune texte pe care le-am citit în ultima vreme. Vişniec a fost impresionat şi de varianta în franceză a spectacolului, deşi avea emoţii, pentru că văzuse spectacolul numai în română. "Buzunarul” mi se pare unul dintre cele mai bune texte pe care le-am citit în ultimul timp. Cum vezi succesul din luminile rampei? Eu am 25 de ani de când joc. Am cunoscut ceea ce înseamnă succes şi acasă, şi peste tot în lume, şi la Tokyo, şi la New York, şi la Londra, şi la Paris. Eu ca actriţă sunt absolut împlinită. Drumul meu de căutare acuma e altul. Nu mai am profesional ce să-i cer lui Doamne Doamne, pentru că am parcurs un drum absolut senzaţional. Am ajuns unde trebuia să ajung, chiar şi pe covorul roşu, la Londra, lângă cei mai mari actori. Drumul meu e acum spiritual. Nu-mi mai ajunge să stau pe o scenă pur şi simplu…

O cădere te poate ridica cu adevărat? Prin căderi te ridici, astă a fost şi drumul meu. Nici eu n-am fost un om deschis, dar m-a luat viaţa de ciuf, m-a dat cu capul de toţi pereţii şi mulţumesc lui Dumnezeu că s-a produs această deschidere. Există două categorii de actori: sunt actori care se suie pe scenă ca să se arate pe sine sau să caute o glorie a sinelui sau să-şi mângăie orgoliul. Alţii parcurg, invers, un drum spiritual şi ceea ce e important nu este să se arate pe ei, ci să parcurgă cu spectatorul un drum împreună. “A fi împreună cu spectatorul” e cel mai important. Ce film faci după “Children of Men” şi “I Really Hate My Job”? „Bibliotheque Pascal”, de Szabolcs Hajdu. Am făcut şi “Palme albe” împreună cu acest regizor. Am filmat deja jumătate din perioadă, la Târgu Mureş, am filmat din martie şi trebuie să ne întoarcem acolo în octombrie. Filmul e o coproducţie Ungaria - Marea Britanie- Germania. Se întâmplă câteodată un lucru straniu în viaţa unui actor. Se întâmplă să pui un costum pe tine şi să devii un personaj, să-ti apară dintr-odată personajul. Am pus parpalacul pe mine şi a apărut, spre uimirea mea, altcineva. Sunt o ciudăţenie pe pământul ăsta şi trebuie să recunosc că atrag ciudăţenii.

Mai ai propuneri să faci film în Europa? În Marea Britanie, am refuzat nişte roluri. Trebuie să-mi placă foarte tare un rol ca să-l accept. Am 47 de ani. Nu mai pot accepta să joc într-un film numai pentru că se face în Marea Britanie. Nu-mi ajunge mie, mai bine citesc o carte. Cred că şi la 50 de ani, şi la 57 de ani, se poate lua Oscarul. N-am nici o grabă. Crezi că vei câştiga un premiu Oscar? Oscarul ţi-l dai tu şi ţi-l dă viaţa. Fiecare avem Oscarul nostru. Depinde cu ce-l încarci tu. Unul e Oscarul comercial, dacă vrei să alegi drumul ăsta, Oscarul de plastic şi de silicon, Oscarul de ego care explodează pe pereţi.

Altul e Oscarul de calitate, Oscarul la care lucrezi la filigran, Oscarul de spiritualitate, nu e numai ăla, “statuiul”. “Statuiul” îl ia numai cine întruneşte la un moment dat o serie de factori care tind spre chestia asta. Îţi trebuie mai multe, iar talentul e ultimul pe listă. Trebuie să vrea Dumnezeu. E ca la Loto. Îţi trebuie şansă, îţi trebuie conjunctură socială. E o prostie să-ţi doreşti Oscarul. El poate să fie în cărţi sau poate să nu fie în cărţi.

Important este să-ţi doreşti Oscarul tău. Oscarul înseamnă într-un fel excelenţă. Depinde în ce îţi doreşti a excela. Cum a fost experienţa de a juca în serialul “Un pas înainte”? Că e o ruşine “ să joci într-o telenovelă” e un punct de vedere foarte provincial. Mi s-a reproşat că de la roluri de regine, eu am trecut la roluri de cerşetoare, de ţigănci sau la a juca în serialul “Cu un pas înainte”. Asta-i menirea unui actor. E datoria mea faţă de mine. Cei mai mari actori din lumea asta au trecut prin şcoala televiziunii.

Omul sfinţeşte locul. Rolul ăsta a fost important pentru că am fost alături de puşti. E un alt ritm. Asta te întinereşte şi pe tine! Mi-a făcut mare plăcere să fiu alături de un actor şi un om pe care îl admir şi respect, Răzvan Vasilescu. Am avut alături o echipă foarte profesionistă. Nu are niciun minus experienţa din “Cu un pas înainte”.

Ce vei face în vara asta? Voi fi alături de tot ce-mi este drag mine: găini, câini, pisici, păsări, muzici. Încerc să-mi încarc un pic bateriile pentru ce urmează. Predau cursuri Erisma, la Asociaţia Erudio, la oameni de afaceri. Am ajuns la generaţia numărul cinci de “erismatici”.

Sunt cursuri de teatru. Nu au nicio legătură însă cu teatrul. Eu parcurg o experienţă cu nişte oameni. Experienţa de la Erudio mi-a reaprins încrederea în oameni. Am întâlnit nişte oameni remarcabili, cu deschidere, foarte sensibili. Am început să predau în urmă cu doi ani. Mi-am dat seama cât de puţin îi trebuie unui om să recapete încredere în el. Sunt mai mulţi care predau, printre care Robert Turcescu, Ioana Pârvulescu. Cursul e adresat unor oameni care nu mai pot fi închistaţi în lumea lor şi care au nevoie şi de altă deschidere. Cursul meu se cheamă tehnici teatrale, dar repet e un drum parcurs împreună, de deschidere de fapt.

Nu trăim numai într-o lume în care se dă la gioale. Am inventat orice ca să comunicăm, dar de fapt nu mai comunicăm.

Ai o anumită metodă de predare? Eu nu am metodă. La mine esenţială e întâlnirea cu fiecare omuleţ în parte, spun ce văd în omul ăla. Totul e cu materialul clientului. După ce s-a terminat primul curs, am zis: “Staţi că trebuie să învăţ şi eu să fiu trainer”. Şi toată lumea, trainerii de specialitate mi-au răspuns: “Nu care cumva să faci asta, rămâi aşa cum eşti”. Sunt alături de Marian Popescu la cursuri. E un tip foarte diplomat. Ce stric eu, repară el. (Râde).

Ceea ce se întâmplă acolo e senzaţional şi mă încarcă şi pe mine uman. Şi învăţăm să mergem, să privim, să vorbim, să nu ne mai fie frică de judecata celorlalţi - ceea ce e cel mai greu dintre toate, dar se poate.

DRAGOSTE DINCOLO DE MOARTE

„Voi vorbi toată viaţa mea de Amza”

Cum te gândeşti la Amza acum? M-a indignat părerea unui domn de pe un blog. El spunea: “Ce tot vorbeşte de taică-su? La fiecare interviu, Oana vorbeşte de taică-su. Să nu mai vorbească de taică-su. Să-şi vadă de meseria ei”. Vreau să vă anunţ oficial: voi vorbi toată viaţa mea de Amza şi de mama, Domnica.

Eu mă agăţ de taică-miu şi de mama pentru că i-am iubit. Până închid ochii o să vorbesc de ei. (Plânge). Ce-ai moştenit mai mult de la Amza în afara talentului de actriţă? Dar de la mama ta? E foarte greu de împărţit, pentru că mama cu tata semănau foarte tare. Haz de necaz, hâtroşenia, deschiderea, faptul că-mi place să fiu cu oameni, comunicarea, toate astea le am de la Amza. Optimismul, nu! Amza nu era foarte optimist, paradoxal, la cât a făcut lumea să râdă…Mama i-a construit optimismul. Căderile le am tot de la Amza. Din când în când căderile îmi dau rotocol…Cad în mine…

Cum te-a schimbat mama ta? Mama m-a schimbat enorm. Mama mi-a schimbat viaţa. Drumul cu mama e dublu faţă de cel parcurs cu tata. Tata a murit când aveam 21 de ani. Mama a murit când aveam 41 de ani. Mama a fost un fenomen şi a murit ca un fenomen uman, într-o explozie de spirit. Mama mi-a schimbat viaţa, dar mi-a schimbat şi moartea. Când o veni timpul n-o să mai pot zice “au”, pentru că pe ea nu am auzit-o niciodată zicând “au”. A făcut haz şi de moarte. Trebuie să fii jumătate înger ca să poţi face asta.

Mama m-a modificat enorm pentru că a schimbat în mine tot ce era nasol: eram şi uşor egoistă, şi uşor cu nasul pe sus, şi uşor plină de mine, şi foarte negativistă, şi foarte neîncrezătoare. Eram cu multe la minusuri. Dar am avut şansa de a o avea pe mama, am văzut un fenomen lângă mine. Mama mi-a schimbat tot unghiul de a privi lumea. De la mama am moştenit optimismul.

S-au găsit părinţii tăi unul pe celălat? Da, ei s-au găsit. Ei s-au luat în 1958, iar tata a plecat în 1983. Au fost un sfert de veac împreună.

Cum ai “supravieţuit” morţii lor? Am fost luată de umăr şi m-a ajutat Doamne-Doamne. A fost clar ajutorul de la Dumnezeu. Şi m-au ajutat şi ei de pe lumea cealaltă. Eu mă simt protejată de ei şi n-am senzaţia deloc că nu-i mai am. Cu singuranţă, nu-i mai văd, nu mai pot să-i ţin în braţe, nu mai pot să-i sărut. Şi asta te doare. Şi asta înseamnă dor. Simt însă că ei sunt tot timpul cu mine, că eu sunt ei. Asta e o certudine. Moartea nu reuşeşte să te despartă de cei dragi. Cum poţi să râzi printre lacrimile unui clovn răstignit? Pentru că i-am avut pe Amza şi pe mama, în viaţa mea, mi se întâmplă ca 99% din timpul petrecut cu mine să râd. Înainte mă şi plictiseam. Renard zice o chestie extraordinară: “A te plictisi este o lipsă de respect de sine”. A trecut timp că să înţeleg asta. Şi mai spune Renard un lucru extraordinar: “În singurătate, mă simt bine şi când sunt singur”. Tu mai crezi în specia bărbaţilor? Ferească Dumnezeu de o lume o numai cu femei!

Mai vrei să faci un copil? Am 47 de ani…Poate s-ar mai putea. Nu depinde de mine. Nu e bine în viaţă să vrei cu încrâncenare ceva. M-aş bucura să am un copil. Mi-am dorit o perioadă să am un copil. Mie mi s-au întâmplat lucruri în viaţă, când nu am mai avut nimic de pierdut. Şi când nu am mai vrut nimic. În clipa în care am spus însă: “Nu mai am nimic nimic de pierdut pentru cănu mai am nimic, nici nu-mi mai doresc nimic”, atunci au venit toate, atunci s-au deschis toate drumurile. E foarte bine să vizezi, dar fără încrâncenare. De unde avem noi certitudinea că ne-am născut ca să trăim? Las-o aşa cum e! Asta m-a învăţat tot mama, şi asta l-a învăţat mama şi pe Amza: să te bucuri de clipă şi să înnobilezi clipa. Clipa asta e un moment în care tu pui ceva în el. Ce te faci când eşti nevoită să-i sacrifici pe cei dragi din jur tocmai de dragul muncii tale? E un privilegiu săfii artist. Nici nu meriţi acest privilegiu. Talentul nu e ceva ce ai săpat şi ai scos la lumină. E ceva ce-ti dă Doamne-Doamne şi atât. E o bucurie să fii artist.

Fustrările le avem cu toţii. Eşti dat la o parte atâta timp cât există mai multe părţi. Cei care te iubesc te înţeleg, sunt alături de tine şi nu se simt sacrificaţi. Cei care te iubesc cu adevărat rămân cu tine până la capăt. Cei care te iubesc nu pleacă de lâng tine, rămân lângă tine. În viaţă lucrurile vin când trebuie să vină. Şi când poţi să le faci emoţional faţă! Să lăsăm la o parte ziua de mâine. Să nu uităm că viaţa e pe zile. E azi, e acum, e momentul ăsta mişto. Asta nu înseamnă să nu visezi, dar nu trebuie să fii încrâncenat, oricum n-ai ce face…

Când eşti la o răscruce, cum poţi să alegi drumul cel drept? Ai momente în viaţă când nu ştii ce să alegi. Spui doar atât: ”Eu nu ştiu să aleg”. Şi îi zici lui Doamne-Doamne să aleagă El pentru tine. Şi ajungi unde trebuie. Sunt lucruri care se întâmplă pur şi simplu. Minusurile sau ceea ce crezi că ţi se întâmplă rău sunt de cele mai multe ori un bine…

Eu sunt un om foarte norocos. Din această zdrobire de creier, pe care mi-a făcut-o viaţa, pierzându-i pe ai mei, eu m-am trezit. Se putea să nu mă trezesc. M-am trezit însă cu adevărat! Şi bine e să ne facem timp sa mai citim o carte şi să ne rugăm lui Doamne-Doamne să ne lumineze. Sunt foarte credincioasă, dar nu habotnică. Ai un duhovnic? Am un duhovnic, care a împărtăşit-o pe mama. “Ai zis că mi-aduci un preot, ăsta e un prieten”, mi-a spus mama, după ce el a împărtăşit-o. Da, duhovnicul meu e un spirit luminos. Viaţa adevărată râmâne tot la casa de la munte? Nu-mi place Bucureştiul în continuare. Visul e acolo, visul e în vârf de munte, să mă urc în vârful muntelui. Să mă uit la televizorul cel mare, adică la televizorul vieţii adevărate. Care-i povestea nucului din curtea ta? E un nuc care mi-e foarte drag! Citesc acum o carte care mi-e foarte dragă “Jurnalul” lui Jules Renard. El spune că nucul este cel mai tăcut dintre copaci şi cel mai secretos….Nucul e o lume. De asta şi vorbim sub nuc…Să nu ne afle nimeni, nu?

Citiţi şi: Oana Pellea: „Românii râd amar“