În fața Sălii Polivalente din Târgu Mureș sute de persoane, părinți și copii, așteaptă sosirea Flăcării Olimpice Speciale.
E multă bucurie, o fanfară cântă melodii vesele. Până aici nimic ieșit din comun: o manifestare sportivă. Doar că toți acei copii, aproape 300, au ceva în comun, ceva care-i face diferiți de restul lumii: sunt copii cu dizabilități intelectuale, majoritatea cu sindrom Down. Unii se zbenguiau fericiți, dar alții nu au suportat zgomotul făcut de orchestră. Cu mâinile la urechi, să nu mai audă, se legănau neputincioși, iar părintele care-i însoțea i-a cuprins protector cu brațele, legănânduse împreună cu ei. Au intrat apoi în sală defilând în fața tribunelor. Rar mi-a fost dat să văd atâta bucurie și atâta solidaritate; se ajutau unii pe alții să pășească drept și demn în fața spectatorilor, salutau cu entuziasm. Și zâmbeau mereu. Sigur că pe unii boala i-a deformat, dar zâmbetul le lumina fața. I-am privit pe părinți și instructori. Cât de mândri erau de ei, câtă încredere aveau că au alături niște învingători. Deși erau cu brațul pregătit să-i sprijine, privirea lor spunea: „poți și singur!” O fetiță se agita și îi striga tatălui ei, care era în orchestră, „te iubesc, tati, te iubesc nespus!”. Îi râdeau ochii, era atât de mândră că și tatălui ei i se mulțumește că a venit și le-a cântat. Mi-a surprins privirea și zâmbetul, s-a aplecat la urechea mea și a șoptit: „E tăticul meu și-l iubesc. Așa grijă are de mine!”. Am luat-o în brațe și i-am simțit inima ca pe o pasăre care se zbate în mâna unui copil.
A fost ceremonia de deschidere a Jocurilor Naționale Special Olympics România. Am celebrat împreună cu acești oameni, care trebuie să facă un efort de zeci de ori mai mare decât un om sănătos, fairplay- ul și bucuria de a trăi. Pentru că ei, în sport și în viață, se călăuzesc după jurământul Special Olympics: „Vreau să câștig, dar dacă nu pot câștiga, vreau să fiu brav în încercarea mea!”.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
