Prin 2012, li s-a năzărit lu’ Dan Andronic și Simonei Ionescu să mă reactiveze pe zona de „monden”, în care nu mai lucram de mai bine douăj’ de ani. Da’ nu oricum, ci pe palierul halelii și cocârțului. Adică să fac o rubrică culinară în Evenimentul zilei. Io i-am dat numele: „De veghe prin cârciumi”

Mafrends, a fost una din cele mai mișto chestii pe care le-am băut, halit și scris, ever. Practic, îi sunam pe cârciumarii posesori de crâșme medium sau premium, le spuneam că vreau să scriu despre glojdeala lor, mergeam, băgam la jgheab două aperitive, o supă sau ciorbă, două feluri principale, un desert – pe care-l dădeam fotoreporterilor care mă însoțeau, că io nu m-am dat în vânt niciodată după dulciuri – și, evident, îmi turnam pe gât cocârțurile aferente.

Well, multe dintre restaurantele vizitate s-au închis, dar la fel de multe au rezistat. Am băgat în mine, cu maximă plăcere, niște chestii după care salivez și acum când o ard pe grătare și salate, că, na, vreau să intru și io în TOP 100. Adică sub suta de kile atârnate la cântar.

La defuncta Osteria Gioia, m-a spart acea Caciuco, un fel de ciorbă-mâncărică care se face de pe coasta Liguriei până jos, spre Sicilia, ce conține toate felurile de fructe de mare, crustacee și moluște. Un fel de Sopa de Marisco, care-i mai lichidă, și pe care o găsești acum doar la Finca Alioli, unde dacă nu mănânci o Rabo de Toro, ești, practic, un bou.

La Zexe, am mai luat un kil pe mine după un rasol de berbecut la cuptor cu piure prăjit – da, chiar așa – niște sărmăluțe de gâscă în foi de viță și o supă de coadă de bou. Aaaa, era să uit de varza țigănească.

La Benihana, mi-a gătit bucătarul japonez direct în fața mea, pe Teppanyaky – o plită încinsă – tot felu’ de minunății, de mai să-mi fac harakiri. Creveţi Prawn şi Tiger, ciuperci, fâşii de muşchi de vită, cu sosuri de ghimbir şi muştar. Bașca, sushi și sashimi.

La Siam, o cârciumă thailandeză, mi-am umplut burdihanul cu celebra supă Tom Yung Goong. O zeamă iute cu creveţi, ciuperci, legume şi condimente exotice: Galangal, Lemon Grass, chilli şi coriandru. Perfectă pentru mahmureală.

În Centrul Istoric, mai degrabă isteric, în La Bonne Bouche, am băgat la jgheab, cu nemiluita, o găleată de melci. La Torna Frate, de pe Polonă, m-am îmbuibat cu pulpe de rață fierte în untură, la foc mic, fo șase ore și am înfulecat și niște chestii machidonești, cum nu mai găsești prin București.

În taverna pescărească grecească La Zavat, de pe Popa Nan, m-am dres cu un borș de sturion și recondiționat psihic cu o Saganaki, un fel de tocană de midii și creveți.

Nu mai vorbesc despre cardeala mexicană picantă, de mă ia pe mațo-coțo numa’ când îmi amintesc, de la El Torito, kebap-urile și cotletele de berbecuț de la Il Picollo Mondo și Coin Vert, salata Suba, rusească, cu hering marinat, morcov, sfeclă, maioneză şi ou care vine la pachet cu un Russian Standard Platinum, dintr-un restaurant rusesc,care s-a sublimat, și de purcelul de lapte Segovia de la Nada Mas, din spatele Ateneului.

Când mai aveam puțin și împlineam suta de cârciumi rașchetate în mai puțin de un an de zile, s-a renunțat la rubrică. Motivul care mi s-a spus a fost că în afară de aia nu prea mai făceam altceva.

La final, am tras linie. De la 105 kile aveam 130. Hai, că mă duc să-mi fac un nutreț de salată.