“Cu ce să mă îmbrac?” A fost prima întrebare după ce am acceptat invitaţia la nuntă. Nu era o nuntă oarecare, ci tocmai a fiicei cele mai mari a şamanului din Galeras, o comunitate indigenă Quechua din jungla Ecuadorului, pe care o cunoşteam de patru ani şi cu care legasem o prietenie strânsă, mai ales cu familia şamanului Leonardo.

Vorbind limba Imperiului Incaş şi păstrând obiceiuri de dinaintea sosirii conchistadorilor, Quechua sunt indigenii cei mai numeroşi ai Ecuadorului. Cele două grupuri principale sunt Quechua din Munţii Anzi şi cei care populează regiunea Amazonică, Napo Runa, cum îşi zic ei.

Membrii comunităţii Galeras sunt Napo Runa, Quechua care s-au aclimatizat de-a lungul sutelor de ani în pădurile tropicale din estul Ecuadorului. M-au cucerit instant prin modul în care funcţionează ca societate: nu există individualism, totul este la comun, nu există competiţe. Comunitatea este deasupra individului, deciziile sunt luate la comun, exista chiar şi noţiunea de minga, muncă obligatorie prestată de toţi membrii comunităţii în interesul comunitaţii (curăţirea spaţiului comun, menţinerea potecilor de vânătoare). Societatea Quechua are încă o armonie pe care lumea modernă a pierdut-o demult, la fel ca şi relaţia strânsă de dragoste, respect şi grija reciprocă faţă de natură.

O zi de mers până în satul izolat

După ce am străbătut Atlanticul, între Quito şi destinaţia mea se mai înălţau încă Munţii Anzi pe care trebuia să îi traversez în autobuz. Timp de şase ore m-am hurducăit în ritm de muzică cumbia şi de drumuri semi-asfaltate, şerpuind printre piscuri sterpe acoperite de ierburi uscate. Eram probabil singura turistă în autobuzul plin de indigeni Quechua.

După ce am atins 4.000 de metri altitudine, am început coborârea. Peisajul se schimba treptat, munţii se înveleau în păduri dese şi verzi, ascunse în ceaţă densă şi umedă. Prin geamul deschis intra mirosul atât de familiar al junglei, ud, verde, de scoarţă crudă şi muşchi. În timp ce prietenii mei de acasă participau la nunţi simandicoase, în localuri alese, cu fast şi glamour, eu mă îndreptam spre una dintre cele mai inedite nunţi la care probabil aveam să particip.

La capătul traseului mă aştepta Alex, fiul cel mai mare a lui Leonardo, împreună cu sora mai mai mică Lilia, de 17 ani. Încă nu ajunsesem la destinaţie. A urmat încă o oră într-un autobuz micuţ, care ne-a lăsat pe malul râului Napo. Am trecut pe malul celălalt într-un canoe viu colorat, cu un barcagiu jovial şi vorbăreţ care nu întelegea ce caută o străină împreună cu doi indigeni. Încă vreo oră de mers pe jos, şi am ajuns în Ahuano, un sătuc adormit, cu o stradă principală asfaltată şi cu câteva uliţe laterale.

Am petrecut noaptea la marginea satului, în coliba de lemn a unei rude. În timp ce găteam toţi cina, am fost adusă la zi cu noutăţile din comunitate. Lilia m-a lămurit cum e cu nunta surorii ei, Lidia. Viitoarea mireasă l-a cunoscut pe Pablo la o petrecere unde comunităţile celor doi fuseseră invitate. Lidia şi Pablo aveau deja doi băieţie, primul în vârstă de doi ani, al doilea de numai 6 luni.

Obiceiuri moderne, în mijlocul junglei

Lilia mi-a explicat că, mai întâi, cuplul locuieşte împreună. Bărbatul vede dacă femeia e harnică şi gospodină, iar femeia află dacă bărbatul o tratează bine, dacă are vicii sau e leneş. După doi ani de convieţuire şi doi copii, Lidia şi Pablo au decis să oficializeze legătura. O gândire extrem de modernă pentru o cultură indigenă tradiţională.

Dis-de-dimineată, după micul dejun (ochiuri şi piure de platane călit cu ceapă) ne-am gătit cu toţii în straiele cele mai bune, eu cu ie albă şi pantaloni comando, iar prietenii mei cu blugii buni şi tricouri proaspăt spălate. Am pronit spre casa lui Pablo, unde pregătirile de nuntă erau în toi. Casa străjuită de câţiva bananieri era învăluită în fum.

În jur era mare vânzoleală: zece femei ciupileau pui, mestecau în ceaune imense, altele curăţau manioc şi platane fierte, în timp ce bărbaţii aduceau lemne şi trebăluiau fără rost în jurul nevestelor. Nunta urma să se desfăşoare în faţa casei, într-o "sală" în aer liber cât o jumătate de teren de baschet, acoperită cu plăci de zinc. La un capăt al "sălii", cinci băieţi testau combina muzicală conectată la patru boxe enorme din care duduia cumbia, salsa, şi muzică quechua. Tehnica modernă îşi găsise locul util în ritualul tradiţional.

La 11 dimineaţa a început să sosească familia miresei, care venea pe jos din Galeras, la trei ore de mers în interiorul junglei. Nuntaşii cărau cadouri, căldări imense, copii şi saci plini cu mâncare. După ce ne-am salutat şi îmbrăţişat, oaspeţii din Galeras s-au aşezat pe băncile instalate în jurul "sălii", să-şi tragă sufletul. O mătuşă de-a lui Pablo aduse un ceaun plin ochi cu chicha şi începu să o servească.

Făcută din manioc fiert fermentat şi apoi lungit cu apă, chicha este băutura tradiţională a comunităţilor din junglă. Este energizantă, săţioasă, cu gust de iaurt, iar dacă este fermentată mai multe zile, ajunge de tăria unei beri. Chicha pe care urma să o beau încalca toate regulile de igienă: era preparată cu apă din râu şi toţi cei peste 100 de oaspeţi beau din acelaşi blid de aluminiu. M-am conformat obiceiului. Femeia proţăpită în faţa mea a cufundat blidul în licoarea albă, a mestecat zeama cu cealaltă mană şi mi-a băgat blidul în gură, astfel încât toată chicha mi s-a scurs direct în stomac. Să nu bei până la ultima picătură este o adevarătă insultă.

Nuntă în blugi şi tricou

Maestrul de ceremonii a preluat microfonul, iar nuntaşii, aşezaţi pe două rânduri concentrice de bănci, au făcut linişte. Acompaniat de o vioară şi o tobă, bărbatul a început să intoneze un cântec quechua prin care cerea mâna miresei. În mijlocul sălii au păşit mirii, îmbrăcaţi în tricou şi blugi (ca majoritatea nuntaşilor). Pablo, înalt şi slab, stătea stingher lângă Lidia, mărunţică şi tare emoţionată.

Cei doi erau încadraţi de patru naşi, îmbrăcaţi în ponchouri de pânză albă împodobite cu o cruce mare roşie, iar pe cap - pălării de paie cu panglici lungi şi colorate. Ornamental, nunta era extrem de modestă, dar tocmai această simplitate amestecată cu ritualuri străvechi împlinite cu pioşenie de aceşti indigeni impresionau profund. Mirele şi naşii s-au aşezat faţă în faţă cu naşele şi mireasa şi au început un dans sacadat, făcând paşi mărunţi înainte şi înapoi. La anumite cuvinte ale cântecului, femeile şi bărbaţii schimbau locul. Naşii salutau mulţimea cu pălăriile, pe care le puneau apoi pe capul mirilor. Scena s-a repetat de câteva ori, timp în care invitaţii priveau cu interes.

Muzica s-a oprit, naşii au lăsat mirii în mijlocul sălii, s-au îndreptat spre părinţii miresei şi, în numele mirelui şi a familiei lui, au cerut mâna Lidiei. Părinţii au acceptat şi, în acel moment, toate femeile s-au ridicat cu mare zarvă, au luat mireasa şi au dus-o lângă pădure. Înconjurată de toate rudele de sex feminin, Lidia privea smerită în pământ şi îşi lepăda tăcută veşmintele vechi. Naşele i-au înmânat încălţăminte şi haine noi (tot tricou şi blugi).

Naşele îi pieptănau cu grijă părul lung şi negru, ungându-l cu ulei ca să lucească, îi puseră o pereche de cercei de aur şi îi împodobiră părul cu agrafe şi panglici roşii. Femeile strigau neîncetat în urechile Lidiei toate responsabilităţile ei de viitoare soţie. Rafale de sfaturi şi reguli ameţitoare curgeau rapid şi neîntrerupt din gurile femeilor. Lidia, cuminte şi tăcuta, asculta cu privirea lăsată în pământ şi se lăsa împodobită. Gătită şi sfătuită, schimbată în femeie nouă, Lidia a fost eliberată din mulţime şi a pornit spre locul nunţii urmată de alaiul de rude si copii. 

96 de dolari, darul de nuntă

Mirii au fost aşezaţi pe scaune în mijlocul sălii. Rând pe rând, invitaţii s-au perindat prin faţa lor lăsând cadouri şi felicitându-i. Naşii ajutau la organizarea cadourilor şi la număratul banilor. "Darul" strâns a fost de 96 de dolari, o sumă astronomică pentru ei. După zece minute, mirii aproape au că dispăruseră după un morman de ceaune, găleţi, pături, saltele, machete, cam toate cele necesare începerii traiului în comun. Ceremonia căsătoriei era încheiată şi ospăţul începu.

Mai întâi, mătuşile mirelui au împărţit vase de plastic cu o supă-cremă de manioc, în care am găsit costiţe de vită, carne de pui şi banane prăjite. Un şir de băieţi bine organizaţi a distribuit, rapid, din mână în mână, farfurii pline ochi cu orez, peşte care au clădit jumătăţi de pui şi hălci de carne de vită afumată.  Muzica a început, predominând cea Quechua, cu subiectele universale de dragoste, trădare şi dor. Cu burţile pline, am dansat ore în şir, cu mic cu mare, tineri şi bătrâni, femei gravide sau cu prunci în braţe. Băutura curgea: bere, chicha şi puro, tăria locală făcută din trestie de zahăr distilată.

Trei ore pe jos, la două zile după ce a nascut Una dintre mătuşile miresei m-a luat la dans. Am întrebat-o ce are în port-bebe-ul care îi atârna de umăr, căci părea gol. S-a înclinat către mine, a desfăcut cearceaful scoţând la iveală o mogâldeaţă de copil atât de mic încât părea o jucărie: “E băieţelul meu, l-am născut acum două zile”. Femeia asta abia născuse şi acum dansa şi petrecea mai abitir ca toţi, asta după ce venise pe jos trei ore prin junglă cărând plase şi saci grei, pe lângă copilul nou-născut, iar a doua zi urma să facă cale-ntoarsă.

Nici ploaia torenţială care a învăluit petrecerea cu o răpăiala asurzitoare, nici oboseala, nici orele târzii ale nopţii nu au stat în calea nuntaşilor care au petrecut până la răsăritul soarelui. Copii cu ochii somnoroşi se ţineau de picioarele mamelor care sporovăiău între ele sau îşi certau bărbaţii care băuseră prea mult.

Nunta s-a încheiat la 11 dimineaţa, după micul dejun. O altă supă gustoasă şi hrănitoare de manioc şi pui. Cei din familia miresei se pregăteau încet-încet de plecare, iar eu am început să îmi iau rămas-bun de la toţi. Am pornit pe jos spre Ahuano, însoţită de un mic alai de prieteni, cu mintea şi aparatul de fotografiat încărcate de aminitri. În urma mea, cei din comunitate făceau cu mâna şi strigau după mine invitaţii la botezuri şi nunţi viitoare.