Părul roșcat și pistruii îi dădeau un farmec în plus și îl făceau ușor de identificat. Avea o autoritate înnăscută, confirmată și reconfirmată de curajul și tenacitatea cu care se manifesta în orice împrejurare. Țin minte cum odată ne-a demonstrat nouă, colegilor săi, că poate urca, fără ustensile de alpinist, pe zidul de piatră vertical (înalt de peste 20 de metri) al Cetății lui Ștefan cel Mare. Și a îndeplinit pas cu pas, sub ochii noștri uimiți, această misiune imposibilă, pe care am urmărit-o cu toții cu inima strânsă.

Ne-am împrietenit repede și prieteni am rămas, de atunci și până azi, trăind multe momente frumoase, greu de uitat.O țin minte pe mama lui, care semăna, prin înfățișare și vocea gravă, cu o actriță franceză, apreciată foarte mult pe atunci, Simone Signoret. Îl țin minte pe tatăl lui, mereu echipat pentru pescuit și călare pe bicicletă. Eram și eu pescar începător, cu performanțe modeste. Odată tatăl lui Vladimir m-a luat cu el, pe malul râului Suceava, mi-a dat o undiță bine dichisită, mi-a ales locul pentru pescuit, m-a instruit și… am prins mai mult de o sută de „beldițe”, pești subțiri și argintii, cum nu mai prinsesem niciodată pe atunci. Ce încântare! Din nefericire în timpul pescuitului, am zvâcnit la un moment dat cu stângăcie din undiță și l-am agățat pe binefăcătorul meu cu cârligul de ceafă, ceea ce l-a făcut nu să țipe (nici nu e voie să țipi la pescuit, fiindcă alungi peștii), ci să se amuze.

Dar cel mai bine mi s-au întipărit în memorie sutele de ceasuri petrecute cu Vladimir, când comunicam perfect, chiar și în cazurile în care tăceam amândoi. Grădina casei lui de pe strada Mirăuți, grădină lungă și în pantă, coborând până la un pârâu dincolo de care începea postamentul uriaș, de mărimea unui deal, al Cetății lui Ștefan cel Mare, era Paradisul pe pământ. Ne jucam la nesfârșit în labirintul de plante, trăgeam cu praștia, culegeam „rebize” (coacăze), ne disputam nucile, folosindu-le ca miză la o ruletă, formată dintr-o scândură înclinată, pe care lăsam nucile să se rostogolească după anumite reguli.

Dețineam amândoi un secret. Șura avea un pod pe care Vladimir și cu mine îl amenajasem ca pe un „comandament” , inspirați de cărțile de război la modă în epocă. Foloseam ca arme săbii de lemn cioplite de noi cu îndemânare din scânduri de brad. Le țineam ascunse în acel pod. Tot acolo păstram țigări și… prezervative , cumpărate cu mari emoții (pentru că nu se vindeau minorilor) de la farmacie și rămase în veci nefolosite, dar generatoare de planuri fabuloase privind venirea în vizită a unor domnișoare la comandamentul nostru. În pod ne suiam, nu pe o scară, ci pe o frânghie (mă mir și acum că puteam să fac asta). Ca să apărăm comandamentul împotriva unor eventuali jefuitori, am imaginat amândoi și o capcană. O frânghie falsă, nu aceea pe care ne cățăram, era lăsată la vedere în locul celeilalte. Cine ar fi tras de ea, ar fi declanșat căderea de sus, în capul lui, a unei găleți cu pietre și apă. Singurii care au pățit-o am fost… noi, eu și Vladimir, când am uitat de capcană și am vrut să urcăm repede în pod. Ce-am mai țipat! Și apoi ce-am mai râs de noi înșine!

Împreună cu Vladmir am explorat Cetatea, pădurile, luncile și, mai ales, „jungla” orașului, am jucat șah, am învățat mersul pe patine, am „fugit” de la orele de clasă care ni se păreau plictisitoare, am făcut toate experiențele adolescenței și toate acele giumbușlucuri, boroboațe și ghidușii care dau vârstei gustul zeiesc al libertății. Apoi, după terminarea liceului, ne-am întâlnit mai rar, plecând pe rând din Suceava la București, la studii, și eu dedicându-mă scrisului, iar el – actoriei. Am urmărit cu dragoste și mândrie de prieten toate succesele lui – începând cu rolul jucat admirabil în extraordinarul film al lui Lucian Pintilie, „Reconstituirea”, și până la acela din serialul TV „Căsătorie imposibilă” scris de… mine! Ce episod luminos al prieteniei noastre, Vladimir să spună, în fața camerelor de luat de vederi, replicile imaginate de mine anume pentru el! 

Te-ar putea interesa și: