Una dintre marile diferențe dintre secolul trecut și acesta este că răul și-a schimbat stilul. Înainte, el venea teatral, cu cizme, cu discursuri urlate, cu gesturi ample, cu mulțimi hipnotizate în piețe. Avea ceva grotesc și grandios în același timp. Puteai să-l vezi, să-l urăști, să te temi de el.

Astăzi însă, răul poartă ochelari subțiri, vorbește calm, aproape politicos, și apare la televiziuni cu grafice colorate în spate. Nu mai ridică vocea. Explică. Nu mai amenință. Argumentează. Nu mai vorbește despre destin, glorie sau sânge, ci despre sustenabilitate, optimizare, eficiență și tendințe. Și tocmai această blândețe tehnică îl face mai greu de înțeles și, poate, mai primejdios.

M-am gândit la asta recitind în minte ”Fizicienii”. Piesa lui Dürrenmatt aparține încă unei lumi tragice, în care savantul descoperă ceva atât de teribil încât încearcă să fugă de propria inteligență. Fizicienii lui sunt oameni sfâșiați între cunoaștere și conștiință. În spatele nebuniei lor există încă o dramă morală. Ei se tem de ceea ce au creat.

Se ascund. Simulează delirul. Vor să împiedice catastrofa.