O istorie adevărată. O ciudată similitudine cu România de acum 80 de ani. HOROSCOPUL LUI DOM’ PROFESOR

Pe 18 mai s-au născut: Sfântul Ioan Paul al II-lea, Frank Capra, Margot Fontayn, Charles Trenet, Rick Wakeman, Alla Baianova, Ezio Pinza, Aurelio Roncaglia, Bertrand Russell, Nicu Stănescu, Michael Crețu, Gheorghe Marinescu, Gheorghe Sion.

 

În calendarul creştin-ortodox, cel popular, pe 18 mai sunt Sfinţii: Petru, Dionisie, Teodat, Hristina şi cele şapte Sf.Mc. fecioare. Nimic în „Kalendar”!

 

Am primit mai multe epistole de la domniile voastre, dragi lupi, padawani și hobbiți. Vă înțeleg foarte bine! O istorie interesantă la ceașca de cafea deschide drumul unei zile favorabile. Așa că, vorba duhului din sticlă, ascult și mă supun, vă spun o altă istorie adevărată!

Astăzi o să vă spun, pe larg, pentru că avem timp, este doar luni, povestea adevărată a unui om de prisos și a unui ambasador american asasinat. Din Dosarele Maigret primite de la Washington în anul 2017. Am verificat, doar francezul Pierre Bellemare mai are o copie, prescurtată, a dosarelor comisarului parizian. O parte le-a publicat în ”Info Soir” care este ”open source”, imediat după încetarea din viață a lui Maigret, cel adevărat, în anul 2011.

Am ales o poveste care se petrece în România, în anii celui de al Doilea război mondial. Bucureștii anilor 1940 erau fascinanți. Era o stare de asediu permanentă, lumea se temea, dar și trăia din plin, războiul bătea la ușă. O situație asemănătoare cu cea de astăzi, sigur, pe plan psihologic. Războiul începuse, Austria, Cehia și Polonia fuseseseră ocupate și în Nord se purta ciudatul război finic între un colos, un Goliath, Armata Roșie și un David fără praștie, mica, dar mortala armată finlandeză. Bucureștii erau plini de refugiați. Albi, europeni, unii creștini, primiți cu brațele deschise de români. Polonezi, să ne amintim că Polonia și-a trimis și tezaurul pe la noi, austrieci, cehi etc. Unii rămâneau, alții plecau cu avioane, sau vapoare, în țări neutre și de acolo în State, sau America de Sud.

Printre acești refugiați se afla și un trio amoros. Austrieci de origine rusă, familiile lor fugiseră de bolșevici și se naturalizaseră în Austria, deveniseră cetățeni. Femeia, Colette Holtrof, avea cam 25  de ani și era de o frumusețe perfectă, brunetă cu ochii verzi, soțul ei, Paul Holtrof și amantul, Grigori Labalski, amândoi cam de aceiași vârstă, în jur de 30 de ani. La anexarea Austriei de către Germania cei trei au fugit în România, o țară bogată pe atunci, ce părea puternică și suverană, cu o aviație regală de 2.000 de avioane și o armată numeroasă, chiar dacă nu era complet echipată.

Holtrof era evreu, ceea ce nu era prea bine, în anul 1940, prin Europa de Vest. Fusese șef de sală în cel mai mare restaurant din Viena. În București a fost bine primit de comunitate și i s-a găsit imediat un post de chelner la marele restaurant Capșa, de pe Calea Victoriei. Acolo era locul unde se făcea și se desfăcea marea politică a Balcanilor și chiar a continentului. Diplomați, politicieni, afaceriști, militari, spioni, agenți secreți, jurnaliști. Nu a fost greu să facă cunoștiință cu Grigori, trimis special al marelui cotidian ”Daily Herald”. Grigori Labalski era ceea ce se numește un bărbat bine, înalt, blond, atletic, cu ochii albaștri, pe care costumele la două rânduri Prince of Wales, din lână pură, ședeau ca turnate.

 

Colette și Grigori se îndrăgostesc, dar, după un timp, câteva luni, sunt surprinși, în flagrant, de către soț. Paul nu înjură, nu ridică glasul. Părea că se aștepta. Toată viața avusese o părere foarte proastă despre el însuși. Se autonumea ”lișnîi celovek” un om de prisos, concept de al lui Turgheniev. În definitiv, prietenii lui erau un vânzător de jurnale, un ajutor de băcan și un valet.

Ei, cu valetul acela este o poveste lungă. Era valetul Nunțiului Apostolic la București. Foarte bine, excelent, chiar. Da, dar acest Nunțiu făcea, aproape lunar, dacă nu mai des, o călătorie cu replica Orient Express, Viena-Istanbul, la ambasadorul Germaniei în Turcia, Franz von Papen, catolic practicant, cavaler de Malta și șambelan al Sfântului Scaun. Era confesorul lui. Stătea o zi-două, poate mai multe, la sediul ambasadei și vorbea câte în stele și în Lună cu nobilul geman. Acest von Papen, la început mâna dreaptă a lui Hitler, se pare că, în timp, a devenit antinazist, a văzut pericolul pe care extrema nazismului o aducea asupra Germaniei. Așa că lăsa să-i ”scape” câte ceva către diplomatul cleric de la Vatican de genul ”ach, dacă britanicii ar știi că ”Luftwaffe” aproape nu mai are piloți, Hitler ar muri de furie!”. Și multe asemenea ”scăpări”. Scăpări pe care Nunțiul papal, după ce făcea raportul scris către Sfântul Scaun, le scăpa la rândul lui, față de valetul său, pe care îl bănuia agent al Siguranței. Valetul, era, nu era agent, asta nu mai știm acum, dar comunica tot ce știa prietenului lui Paul Holtrof, evreul antinazist.

 

În fața coarnelor care îi împodobeau fruntea, Paul face un lucru curajos, probabil ca să-i demonstreze lui Grigori, pe care în secret îl admira, că nu este chiar un om de nimic, de prisos. Îi povestește, la o cafea, cam tot ce știa de la valet. Lui Grigori Labalski îi cade maxilarul, la propriu, rămâne cu gura căscată.

 

Ce a fost așa de important ca să surprindă un tip de talia lui Grigori, ach, uitasem să vă spun, jurnalist, dar și agent special MI6? Bună întrebare!

 

Ce este pilduitor în această istorie este că România a primit mereu, cu brațele deschise, pe refugiați. Cine nu știe istorie, să tacă! România i-a primit pe polonezi, pe evrei, pe albanezi, pe macedoneni, pe armeni, pe greci, pe ruși, pe ucrainieni, pe austrieci, pe sârbi. Pe albi, europeni, creștini, sau iudeo-creștini. Pe musulmani, niciodată. Mărturie stau țepele lui Vlad Dracul! Să nu amestecăm lucrurile, pământul nostru mănos cu nisipul pustiului lor.

Am trăit o viață de om în Orient, știu ceea ce știu, ca să vă spun că fiecare trebuie să stea la el acasă. Islamul nu are ce căuta în Europa, după cum nici creștinii nu au ce căuta la Kaaba! Numai așa este politic corect! Să mai așteptăm ca lumea să se mai civilizeze, să devină mai tolerantă, să se termine cu coronaVISUL și alte dictaturi și atunci alți tineri o să preia lucrul nostru, al iubitorilor păcii, al Prietenilor Muzicii, de unde l-am lăsat la 911 și poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se instaureze cei o mie de ani de pace pe Pământ.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE