7 februarie

 

O enigmă veche de 165 de ani. HOROSCOPUL LUI DOM PROFESOR

 

Pe 7 februarie s-au născut  Charles Dickens, Thomas More, Juliette Greco, Dieter Bohlen, Dan Hăulică, Dinicu Golescu, Ion Acsan, Teoctist.

 

Pe 7 februarie sunt Sfinţii Partenie din Lampasc şi Luca din Elada Din nou o zi de muncă în calendarul poporului român.

 

Doamnelor și domnilor, dragi lupi, padawani şi hobbiţi, pentru că este vineri, sfârșitul săptămânii de lucru, o să vă povestesc o poveste adevărată. Poate este lungă, dar este interesantă, pentru cine vrea să-şi antreneze creierul. Și o să fie, probabil, împărțită în câteva pagini, poate v-ați obișnuit, știu că nu vă place, dar tot eu scriu, nu Google.

 

S-a întâmplat acum exact, dar exact, 165 de ani, tot pe 7 februarie. O enigmă adevărată, care şi astăzi mai rezistă, nu s-a găsit, până acum, nicio explicaţie valabilă! Eu am o explicaţie, pe care o păstrez pentru cartea pe care nu o s-o scriu niciodată! Dar domniile voastre, dragi lupi, padawani şi hobbiţi, puteţi să găsiţi o explicaţie? Dacă da, scrieți la [email protected].

 

S-a întâmplat acum, repet, exact 165 de ani, în Sudul Angliei. Este vorba de celebra enigmă a „Urmelor Diavolului”!

 

În noaptea de 7 spre 8 februarie 1855 a nins abundent în provincia Devonshire, din sudul Angliei; fulgii de zăpadă au început să cadă în jurul orei opt seara şi s-au oprit puţin după miezul nopţii.  În ziua următore, 8 februarie, la ora şase dimineaţa, un brutar pe nume Henry Pilk iese din casa sa din orăşelul Topsham, ca să coaca pîinea, brioşele şi cornurile pentru micul dejun. Brutarul admiră curtea, acoperită de o pătură scînteietore şi pură de zăpadă, fără absolut nici o urmă. Totuşi, prima impresie a brutarului este falsă; în curtea casei sale sunt urme pe zăpadă, care încep din dreptul gardului de lemn înalt de doi metri, se apropie de brutărie şi apoi se pierd din nou în dreptul gardului. Ar părea că sunt urmele unor mici potcoave, sau copite. „Un poney” , se gîndeşte Pilk, dar apoi este surprins de faptul că fiecare dintre micile copite este strict pe aceiaşi linie. Brutarul pune, însă, datoria înaintea curiozităţii şi pleacă la cuptorul său. Vinde pîinea și brioșele pentru micul dejun şi discută cu clienţii şi vecinii săi despre ciudatele urme pe care le-a văzut.

 

Englezii au o mare înclinaţie către vînătoare şi explorare, iar cei din Topsham nu fac excepţie.  Aşa încît în mai putin de o oră, în curtea brutăriei se strîng mai mulţi oameni, dornici să descopere misterioasele urme.  Nu lispsesc nici primarul, nici poliţaiul. Grupul îl include şi pe Albert Brailford, învăţătorul din localitate, o persoană de o integritate absolută şi care a depus ulterior la Royal Society (Royal Society of London for the Promotion of Natural Knowledge) un raport, o mărturie scrisă şi parafată de vreo treizeci de martori, despre toată întîmplarea.

 

Se constată că urmele au forma unor potcoave, sunt lungi de zece centimetri şi late de şase centimetri, cu o lăţime, uniformă de trei centimetri pe toată circumferinţa potcoavei ; distanţa dintre două urme era strict şi constant de 8 inci, adică vreo 20 de centimetri şi erau strict dispuse pe aceiaşi linie.  Urmele se continuau şi în afara brutăriei. Spre surprinderea crescîndă a grupului care se mărea la fiecare moment cu noi membri, mai toate casele din Topsham aveau în curţi sau grădini urmele cele misterioase. Se părea că nici un obstacol nu le putea opri. Cînd grupul ajunge însă în faţa unui zid din piatră înalt de patru metri, strigătele şi glumele încetează brusc.  Urmele treceau prin zid, apărînd de o parte şi de alta al peretelui de piatră, iar zăpada de pe creastă era absolut intactă. Grupul începe să murmure: numai Diavolul însuşi putea face asemenea ispravă!  Şi apoi, nu Diavolul are copite?!

 

Detaşamentul se risipeşte imediat, dar spre lauda spiritului de aventură britanic, se reface peste un sfert de oră, de data asta compus aproape exclusiv din bărbaţi înarmaţi pînă în dinţi şi gata să facă faţă oricărei situaţii. Rezulta, după ce grupul cotrobăie tot oraşul, că urmele duceau într-o singură direcţie, dar nu treceau niciodată de două ori prin acelaşi punct, abătîndu-se în stînga sau în dreapta ca şi cum creatura ar fi fost curioasă să vadă diferitele puncte ale localităţii.  În timp ce locuitorii din Topsham încep urmărirea peste cîmpuri şi prin grădini, alte comunităţi descoperă urme similare. Vin veşti din Torquay, Newton, Teignmouth, Luscombe, Dawlish, Powderham, Totnes şi din încă alte multe localităţi. În seara zilei de 8 februarie 1855, punînd cap la cap informaţiile, apare concluzia incredibilă că o făptură sau un grup de făpturi necunoscute, călcînd pe un fel de copite, a lăsat ciudatele urme pe fantastica lungime de 97 de mile terestre, avînd ca limită nord oraşul Topsham şi ajungînd în cel mai sudic punct la Totnes.  Urmele se găseau peste tot, pe străzi, prin curţi, pe acoperişuri, pe cîmp, prin grădini.  Extraordinar este faptul că nici un obstacol nu întrerupea şirul liniar al urmelor pe zăpadă.  La Mamhead, medicul local, pe nume Benson, care de asemenea a făcut un raport scris căte Royal Society, urmărind urmele, constată că apar de o parte şi de alta a unei căpiţe de fîn înalte de şase metri, complet îmbrăcată în zăpadă. Nu erau semne că cidata făptură ar fi trecut prin, pe sub, sau călcînd peste căpiţă.  Totuşi, urmele erau acolo, clare, pe zăpada imaculată, ca şi cînd făptura ar fi devenit brusc imaterială la trecerea prin căpiţă, sau ar fi făcut un pas uriaş.  Ceea ce surprindea era regularitatea strictă a urmelor, fiecare pas măsura fix 20 de centimetri. Fiinţa respectivă, dacă a fost vorba de o fiinţă, nu se grăbise, nu sărise, nu se oprise, nu se împiedicase niciodată pe parcursul celor aprope o sută de mile ale urmelor.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE

Te-ar putea interesa și: