O serie de evocări ale lui Dan Ciachir despre un scriitor pe nedrept uitat, Valentin Șerbu, și lumea din jurul acestuia.

Pe Valentin Şerbu l-am cunoscut la începutul anilor ’70. Stăteam singur, într-o seară de la sfârşitul lui august, la o masă din restaurantul Casei Scriitorilor, însă nu în grădina plină de lume, ci înăuntru, în salonul slab luminat mirosind a loc închis. Am auzit un râs straşnic şi apoi au intrat, venind din interiorul clădirii, un prozator cunoscut de mine şi un domn bine legat, cu favoriţi roşcaţi, ducând un teanc de cărţi la subsuoară. Prozatorul m-a salutat, m-am ridicat să ne strângem mâinile şi m-a prezentat însoţitorului său: Valentin Şerbu, care tocmai debutase la Cartea Românească cu un volum de nuvele, Provinciale. Cei doi nu au mai ieşit în grădină şi s-au aşezat la masa mea. Ne-am despărţit după cinci-şase ore, la 3 dimineaţa. Înainte de asta, Valentin Şerbu mi-a oferit o carte cu dedicaţie, iar pe ultima pagină şi-a scris adresa: strada Mircea Vodă, 25, Tulcea, invitându-mă să-l vizitez dacă voi ajunge în oraşul său.

A doua zi am citit cu plăcere nuvelele, izbucnind în hohote de râs stârnite de personajele sale pitoreşti şi picareşti şi de numeroşii „oameni de prisos”. Se insinua şcoala lui Cehov, nu numai aceea a lui Caragiale, dar şi Flaubert. Sub aparenţa histrionului din restaurant descopeream un scriitor profesionist – debutase la 37 de ani – care lucra cu material trainic. De altfel, în toamna aceea, o suită de cronici şi recenzii au comentat elogios volumul.

În vara anului următor am fost duşi de facultate la „muncă patriotică” lângă Tulcea. Nu mai ţin minte ce anume culegeam; caise sau piersici. Locuiam, împreună cu profesorii care ne însoţeau, în dormitoarele unui liceu agricol de pe Şoseaua Isaccei. Într-una din după-amieze m-am urcat într-un autobuz care m-a lăsat în centrul Tulcei, unde am mâncat omeneşte, mi-am cumpărat ţigări şi am întrebat de strada Mircea Vodă. Se afla în apropiere, dincolo de Biserica Sf. Nicolae şi de Muzeul Deltei. Am găsit-o fără greutate: o stradă dobrogeană pavată cu pietre de râu, cu casele urcând la deal. Poarta de la numărul 25 era de lemn şi după ce îi treceai pragul coborai pe o alee asfaltată printre două corpuri de clădire diferite între ele, pe care aleea, devenită potecă de pământ bătătorit, le depăşea pentru a pătrunde într-un fel de grădină din care se zăreau acoperişurile oraşului.

Am bătut în geamul casei din stânga care avea un antreu. Peste un minut a ieşit Valentin Şerbu, surprins că mă vede, poftindu-mă înăuntru. Din antreu am trecut într-o odaie largă, răcoroasă, dominată de o bibliotecă acoperind un întreg perete. Pe biroul de la care se ridicase era o maşină de scris Consul cu hârtie în ea. Mi-a explicat că luase obiceiul ca în fiecare zi, indiferent de dispoziţia în care se află, să lucreze două ceasuri, între 5 şi 7. A scos însă fila dactilografiată pe jumătate şi a pus husa peste maşină. În camera lui de lucru, care servea şi de sufragerie, mai erau o canapea, nişte fotolii şi o masă largă şi trainică. După ce m-a prezentat soţiei, ne-am aşezat să bem un pahar din vinul său – avea o sfoară de vie la Babadag – în aşteptarea mesei. Auzind de ce mă aflam la Tulcea, mi-a zis:

– Sper că nu te întorci în seara asta acolo. Eu aş spune: nici mâine. O să îţi arăt unde vei dormi.

Din antreu am trecut într-un coridor şi de acolo într-o cameră mai răcoroasă, dar mai strâmtă decât prima, unde se găseau un studio cu veioză pe noptieră, rafturi de lemn cu colecţii de reviste, cărţi.

Am prelungit masa până târziu. A doua zi, la micul dejun, nu ne-am mai aşezat în încăperea unde cinaserăm. Casa lui Valentin Şerbu avea şi un subsol cu câteva odăi locuite de mama sa. Ajungeai acolo fie direct din curte, fie din antreu – îndeosebi iarna – pe o scară spiralată de lemn acoperită cu un chepeng. În încăperea în care mâncam acum atârnau pe pereţi vechi icoane ruseşti şi o candelă. Mama lui Valentin era lipoveancă, aspect sugerat şi de albastrul slav al ochilor. Divorţase de mult de tatăl scriitorului, care fusese chestor de poliţie în Tulcea şi coproprietar de cherhana. Părăsise însă oraşul de teama unor eventuale răzbunări.

Ziua aceea, în care nu m-am mai dus la cules de fructe, am petrecut-o după programul lui Valentin Şerbu, cu care am mers în piaţă, unde, spre deosebire de alte oraşe, existau măcelari particulari. A cumpărat carne de la ei, a mai făcut alte târguieli pe care le-am lăsat acasă, iar pe la ora 12 am intrat într-unul din restaurantele din centru, unde am băut bere serviţi de un chelner care îşi cunoştea meseria.

– Pe nea Sandu, ospătarul, mi-a spus Valentin coborând vocea, l-a lăsat un vapor englezesc înfăşat în scutece pe cheiul din Sulina. L-a luat o familie care l-a adoptat şi i-a dat numele, însă numai Dumnezeu ştie ce naţie este…

După un ceas şi jumătate am ieşit din local, iar peste zece minute eram din nou acasă la Valentin, unde soţia şi mama sa ne aşteptau cu masa. După ce am mâncat, ne-am dus să dormim fiecare în camera lui, rămânând înţeleşi ca între 5 şi 7, când el lucrează, eu să citesc. În seara aceea am stat iarăşi până târziu de vorbă, iar a doua zi m-am dus la culesul de fructe. Durata „muncii patriotice” se scurtase însă, astfel încât după două zile eram la Bucureşti. Aici l-am reîntâlnit de câteva ori pe Valentin Şerbu. Publica o carte pe an – roman sau culegere de nuvele – şi uneori petrecea o perioadă la casa de creaţie de la Mogoşoaia.

De la 1 septembrie 1975, de când devenisem profesor în Deltă, îl vedeam aproape la fiecare sfârşit de săptămână. Ne aşezam uneori la o masă pe terasa restaurantului „Danubius”, pe faleza care nu fusese încă îndiguită, astfel încât apa Dunării ajungea până la bordura ei. Ros de sentimentul eşecului, privind înspre fluviul care făcea o cotitură în dreptul hotelului „Delta”, unde se înghesuiau nenumărate ambarcaţiuni, i-am mărturisit prietenului meu temerea că nu voi ajunge scriitor niciodată.

– Ba vei ajunge, fiindcă citeşti, ai cultură, însă acum eşti prea tânăr şi vrei să te bucuri de viaţă, fie că îţi dai seama sau nu.

Mi-am amintit de multe ori de înţeleapta lui observaţie, ca şi de întrebarea pe care mi-a pus-o tot atunci, urmată de răspunsul meu lucid:

– Am văzut că ştii două limbi străine; nu te-ai gândit să pleci în străinătate?

– Dacă nu plec până la vârsta de 25 de ani (aveam 24), ar fi prea târziu.

În 1950 sau 1951, Valentin Şerbu a fost exclus din UTM pentru că spusese într-o şedinţă că vrea „comunism românesc, nu rusesc”, iar pe urmă exmatriculat din liceu. Apoi a fost arestat. Scăpase cu câteva luni de puşcărie, însă nu mai avusese voie să îşi reia studiile. S-a înscris la o şcoală de electricieni. Aceasta i-a fost profesia timp de două decenii, până ce, după apariţia primei cărţi, cu ajutorul unor doctori, se pensionase medical. Nu scăpase însă de hărţuielile Securităţii locale.

Meseria de electrician nu lăsase asupra lui nicio urmă în purtări sau limbaj. Se purta ca un domn. Citise mult şi metodic; discuţiile noastre erau despre literatură. Începuse să scrie la 18 ani, însă debutase abia după două decenii. Avea mult umor, adesea amar, marcat de fatalism. Un instinct puternic al limbii îl făcea să remarce odată, când treceam pe lângă clădirea băii populare:

– Dacă există baie populară, ar trebui să fie şi una aristocratică…

În toamna aceea a anului 1975 am întâlnit în casa lui Valentin Şerbu mai mulţi redactori de editură – chiar şi un director –, câţiva prozatori, un critic… Se anunţau din vreme şi erau aşteptaţi cu masa întinsă. Unii porneau spre Deltă, alţii rămâneau câteva zile în Tulcea, mulţumindu-se cu o plimbare cu vaporul până la cabana Ilgani, aflată dincolo de Ceatalul în care se despărţeau braţele Dunării, sau cu una până la Maliuc.

Aceşti musafiri aveau conversaţie anostă, prudentă sau nesărată. Trecuse de vreo două ori şi Marin Preda prin casa lui Valentin, însă el era cât se poate de rezervat în a vorbi despre prietenia lor. Când se anunţau oaspeţi, mama şi soţia lui Valentin puneau pe plită ceaunul în care era fiartă ciorba de burtă. În cuptorul cu lemne era pregătit, în acelaşi timp, într-o tavă impunătoare, crap la proţap. La Tulcea am aflat că peştele cel mai gustos şi mai dulce din apele româneşti e lufarul, însă la mesele de acolo, vinul de Babadag era asociat cu şalăul, rasol cu maioneză sau cu scrumbia grasă de Dunăre.

După plecarea musafirilor era încins cazanul băii de abur. La Bucureşti fusesem o singură dată – încă nu exista barbarismul saună – la baia de abur, mai mult din motive livreşti, în clădirea de mult demolată de lângă Biserica Armenească. Baia lui Valentin Şerbu fusese zidită odată cu casa, ca un atribut firesc al ei şi era înzestrată cu toate cele necesare, inclusiv măturicile de bătut pe spate.

Valentin Şerbu îi evita cu obstinaţie pe culturnicii şi veleitarii locali. Îl vizita însă psihiatrul oraşului, doctorul Vintilă, un medic cultivat care adora opera lui Mateiu I. Caragiale. Acest medic era respectat până şi de aparatul represiv local căruia îi împărţea certificatele de sănătate mintală. Valentin îl considera mai mult decât un prieten – un protector, iar eu îl găseam, datorită culturii şi bunei creşteri, un om din alte vremuri.

Deşi o estimasem la cel puţin un an, şederea mea în Deltă nu a durat decât trei luni. După toamna aceea atât de frumoasă, după hramul bisericii satului, Sfinţii Mihail şi Gavriil, care se prăznuia pe stil vechi şi ţinea aproape o săptămână, vremea s-a schimbat. La sfârşitul lui noiembrie au venit ploile, iar în primele zile din decembrie a căzut zăpada. O altercaţie cu directorul şcolii m-a decis să mă întorc la Bucureşti definitiv. Peste două zile aşteptam pasagerul pe pontonul acoperit de zăpadă. A sosit după orar: era „Malnaş”, un vapor îngust, construit înainte de război.

Peste patru ore, când vaporul intrat în rada portului Tulcea se pregătea să acosteze, am zărit maşina TAROM-ului în faţa agenţiei, cu eşapamentul fumegând. Aşadar, avioanele circulau totuşi! Am coborât, alergând spre autobuzul care aştepta cu motorul pornit şi cu geamurile acoperite de zăpadă. Însă înăuntru nu se aflau decât şoferul şi încă un om; stăteau la căldură şi jucau table. Am plecat la gară. Şi acolo era pustiu. Nu circula niciun tren. Ajuns la Valentin Şerbu, am aflat că se prăbuşise o linie de înaltă tensiune şi toată Dobrogea rămăsese fără curent. Peste două sau trei zile s-a reluat circulaţia trenurilor şi am putut pleca la Bucureşti.

Cam la o lună după cutremurul din 1977 am ajuns pentru ultima oară în casa aceea veche din Tulcea. Valentin Şerbu mă rugase să îi procur o carte la modă pe atunci, Le matin de magiciens, scrisă de doi autori care se ocupau de raporturile dintre ocultism şi politică. Mi-a cerut să nu i-o trimit prin poştă, ci să vin eu să i-o aduc, pentru ca în felul acesta să rămân câteva zile la Tulcea. În primăvara lui 1977 am regăsit acolo ambianţa cunoscută. Însă Valentin Şerbu era îngrijorat: exista un plan de sistematizare, adică de demolări, care includea şi strada Mircea Vodă. Perspectiva dărâmării casei în care se născuse şi trăise o viaţă îl apăsa până la demoralizare.

După un an sau doi, inevitabilul s-a produs şi Valentin Şerbu a trebuit să se mute într-un apartament de bloc. Nu am fost niciodată acolo pentru că nu am mai mers la Tulcea. Pe el l-am revăzut de câteva ori la Bucureşti, apoi a venit prăbuşirea comunismului, iar pe 31 ianuarie 1994 am primit prin telefon vestea că se prăpădise în aceeaşi zi, înainte să împlinească 60 de ani.

După aproape un deceniu am avut prilejul să reflectez asupra fatalismului pe care Valentin Şerbu îl disimula prin ironie inteligentă şi umor. L-am găsit îndreptăţit.

În octombrie 2001, Arhiepiscopul Constanţei mi-a dat maşina lui, cu un diacon la volan, ca să mă plimb timp de câteva zile prin Dobrogea. După ce am mers mai întâi la 2 Mai şi la Vama Veche, am ajuns la Tulcea, unde eram aşteptat la protopopiat. Înainte să intru, m-am oprit pe treptele clădirii, cu sentimentul că mă aflu într-un loc cunoscut. Am întrebat prudent:

– Mai există strada Mircea Vodă?

– Este chiar în faţa dumneavoastră, mi-a răspuns protopopul.

În secundele următoare mi-am dat seama că jumătatea din stânga a străzii, pe care se afla şi casa lui Valentin Şerbu, fusese demolată şi se construiseră acolo blocuri, iar cealaltă jumătate rămăsese intactă.

                                                                           *

Cu mai mulţi ani în urmă, m-am bucurat să aflu că numele lui Valentin Şerbu îl primiseră Biblioteca Orăşenească din Babadag, respectiv o sală de lectură a Bibliotecii Judeţene din Tulcea.