Ca orice român care a prins în plină tinerețe primii ani 90, am fost și eu ars de mitul interbelic.

În primii ani 1990, citeam în delir aproape scrierile interbelicilor și  priveam în urmă, peste prăpastia pe care comunismul o căscase în istoria țării, la vremurile de dinainte de 1945 ca la un fel de paradis. Ca orice român, am și eu păreri destul de solide despre Mircea Eliade, despre generația sa, despre opera sa,  despre legionarismul lui și despre exilul lui. Ani mulți am fost preocupat de biografia lui intelectuală și timpul șederii mele la Chicago, din 2000 pînă în 2003, a fost benefic în privința aceasta, căci am avut ocazia să cunosc oameni și să văd documente care mi-au întregit și nuanțat opinia.

Așadar, nu sînt chiar cel mai bun cititor al unei monografii despre legendarul savant, pentru că sînt deja plin de păreri consolidate în ceea ce-l privește. Am socotit mereu că, dacă știi destul de multe despre cineva, nu e bine să citești biografii despre el. Lectura are toate șansele să devină plictisitoare, pentru că spune, inevitabil, lucruri pe care le știi deja, ori iritantă, pentru că polemizezi spontan cu cartea dacă ți se pare că lipsește ceva ori că altceva nu e înțeles bine de autor.

Nu-ți poți reprima o anume vanitate a supracunoașterii  și nici nu te poți abține să plasezi autorul într-una din ”taberele” celor care se exprimă asupra omului despre care știi atîtea. În cazul lui Eliade, de pildă, există, în mare, trei tabere. Două ardente și una ”cool”. Prima tabără fierbinte este admirativă, total laudativă, se referă la el ca la un geniu românesc, ca la un monument cultural, este puternic naționalistă și foarte protectivă cu reputația lui.

A doua tabără pasională  îl plasează direct în categoria colaboraționiștilor fasciști, care după război au făcut tot posibilul să se ascundă, aproape ar zice că și-a construit impresionanta carieră academică anume ca să se ascundă după ea, îl face vinovat ”moral” pentru pogromurile anilor 1930 - 1940 și sapă cu sîrg la subminarea prestigiului său cu uneltele judecății moral-politice.  

A treia tabără, alcătuită mai ales din tineri academici, încearcă să-l evalueze detașat și constată că tipul e învechit, că metoda lui de istoric al religiilor este nesatisfăcătoare astăzi, că nici ca scriitor nu a rupt inima tîrgului și că nu are mare importanță cît de legionar a fost ori nu, pentru că oricum opera sa nu rezistă timpului.

Am ajuns cu întîrziere la monogafia ”Mircea Eliade. Prizonierul istoriei” de Florin Țurcanu, apărută într-o a doua ediție în 2007, la Humanitas. Știam despre carte încă de la apariția ei în franțuzește, în 2003, și auzisem numai vorbe bune. Nu m-am grăbit, însă, să o citesc. Titlul mi se părea că spune tot. Eliade, se știe, a fost dintre acei intelectuali care au teoretizat pătimaș despre dorința omului de a evada din istorie, sondînd fenomenul religios, mai ales, din acets unghi. A scris emoționant, amestecînd metafora cu autobiografia, despre o grotă din Himalaya care îl așteaptă oricînd - refugiu din calea istoriei. Doar conștiința existenței grotei și convingerea că e oricînd accesibilă face drumul omului prin viață/istorie suportabil.

Titlul monografiei indică faptul că Eliade a rămas prizonierul istoriei, chiar dacă a scris atît de frumos și părea să știe atît de mult despre fuga de ea. După ce am citit, relativ recent, cartea lui Florin Țurcanu pot mărturisi că titlul este onest - exact asta a vrut să spună autorul. Cartea, însă, clară și transparentă ca cristalul, are și alte splendide calități.

Prima, ar fi aceea a rigorii. Este o operă academică după toate regulile și asta nu e puțin lucru într-o cultură unversitară populată masiv de improvizatori și plagiatori. Apoi, remarc temperatura scriiturii. Autorul rămîne obiectiv, în sensul că nu judecă, nu apără, nu critică, nu se entuziasmează și nu se deziluzionează - dar reușește să scrie cu afecțiune față de subiectul său, cald și omenesc. Nimic rece. Totul este decent și civilizat, cu doza de respect cuvenită atît pentru sine cît și pentru subiect. De aici, reiese a treia calitate imediat vizibilă: ținuta. Cartea are statură, coloană vertebrală și stil. E o carte pe care aș asemui-o, dacă mi-e permis, unui domn bine.

Nu m-aș feri să plasez cartea lui Florin Țurcanu printre lecturile obligatorii ale ultimului an de liceu. Este un exemplu pentru felul în care se scrie o asemenea carte, pentru felul în care privim în urmă și, mai ales, pentru felul în care ne povestim istoria culturală. Un adolescent năucit de ce vede în jurul său, așa cum sînt cei mai mulți astăzi, ar avea mare nevoie de un asemenea reper.

După ce am citit cartea, m-am întors la prefața scrisă, pentru ediția pe care eu o am, de dna Zoe Petre. M-am bucurat să văd că și dînsa sesizează caracterul exemplar al lucrării. Dacă e chiar așa, să facem ceva cu ea, căci o lucrare exemplară lăsată în bibliotecă este un păcat al nostru, al celor care i-am văzut calitățile. Poate Ministerul Educației sau poate chiar profesorii de liceu ne aud.