”Aferim!”, filmul lui Radu Jude, laureat la Festivalul de la Berlin, își datorează forța apropierii de fibra autentică, ascunsă dar vibrantă pînă azi, a sufletului valah.
Aproximativ în omenia sa și robust în cruzimea lui lașă,sufletul valah este părintele sufletului românesc de astăzi, ceva mai moale, ceva mai sofisticat, cu mai multă pornire spre auto-reflecție, dar la fel de pervertit. Pe de altă parte, slăbiciunile lui ”Aferim!” îmi pare că vin din dorința lui Radu Jude de a ne face să vedem cît mai realist cum era lumea românească atunci – în fond, o ambiție explicabilă artistic, dar care cere prețul ei. Paradoxal, în goana sa după realism (și este corect să spun că mulți apreciază acest realism ca pe una dintre marile calități ale filmului), mie mi se pare că Jude pune piedici realizării marii mize a filmului. E ca și cum obstinația lui pentru detaliu se întoarce împotriva sensului întregului. Investigația profundă și, cred, unică a stămoșului sufletului nostru colectiv pe care Jude o face cu acest film este împiedicată de folosirea cuvintelor arhaice. Ca să pară realist, Jude umple replicile personajelor cu vorbe specifice limbii românești de atunci. Doar că, evident, nu o poate face pe de-a întregul din simplul motiv că ar fi imposibil. Nimeni nu știe atît de bine cum suna limba română atunci ca să poată dezvolta astăzi dialoguri integral în acea limbă. Putem ști cuvinte (nici acelea pe toate) și putem bănui pronunții, dar nu putem ști cu precizie cum curgeau frazele românești prin cîmpiile, tîrgurile, hanurile și acareturile boierești de atunci. Așa se face că, în ”Aferim!”, limba română din 1835 se aude amestecată cu limba română din 2015 sau, mai precis, multele cuvinte din 1835 se aud pronunțate și folosite după logica limbii românești de azi. Nu știu de ce, mi-a sunat nefiresc adaptarea vechilor cuvinte la fono-morfologia limbii românești de azi și am încredințarea că, în 1835, multe dintre cele rostite în film nu ar fi putut fi înțelese. Ceea ce nu ar fi fost o problemă dacă filmul însuși nu ar fi exhibat ambiția de a fi vorbit ca atunci. Sigur, pentru savoare artistică, din cînd în cînd cîte un arhaism/regionalism e bine venit. Dar abundența lor asociată sugestiei că ținta filmului este un realism cît mai pur a avut, pentru mine, efectul invers: m-a scos din atmosferă și mi-a dat senzația de artificial. Dar filmul, repet, îmi pare că are o altă miză. Pe care, dincolo de dificultatea menționată de mine, și-o realizează.
Zapciul Constandin, însoțit de fiul său Ioniță, aspirant la cariera militară și, deocamdată, secondîndu-și tatăl în slujba boierului, pleacă să-l caute pe țiganul Carvin, rob care fugise de pe moșia boierului ca să scape de furia acestuia în urma descoperirii amantlîcului său cu boieroaica, cam rea de muscă de felul ei. Zapciul și fiul său merg călare prin păduri, traversează lacuri și rîuri, dealuri aride și cîmpii lipsite de sens, pe poteci aproximative cu pretenție de drumuri și întîlnesc în cale fel de fel oameni și situații specifice timpului și locului. După ce îl capturează pe Carfin, drumul înapoi este încă și mai interesant, iar finalul filmului este și cel mai intens moment atît din punct de vedere epic cît și din punct de vedere emoțional.
Există în acest ”road movie” valah revelații cu privire la noi înșine, românii. Vedem limpede germenii naționalismului tîmpit de astăzi, vedem ”en plein soleil” cum se lăfăiau confortabil în strămoșii noștri rasismul, sexismul și homofobia, cum erau de felul lor, dar și cum erau priviți preoții și biserica – totul era un spectacol pitoresc, cu accente brutale, al ignoranței sigură pe sine și al relativului gata de negociere, al corupției și al bunului plac care conviețuiește perfect cu legea, al corupției cu conștiința linuștită. Va rămîne în istoria filmului românesc secvența în care, într-un han păduchios, după ce a mituit și a primit mită, după ce s-a lăudat cu isprăvile sale abuzive, după ce a furat un copil de țigan pe care l-a vîndut la tîrgul de robi, adormind sătul din toate punctele de vedere, Constandin îi spune filului său că el este un om cinstit, care respectă legile și își face bine treaba într-o țară plină de oameni necinstiți, care încalcă legea. Sună cunoscut, nu-i așa? Hoții care dorm liniștiți pe motiv că sînt cei mai cinstiți oameni, proști de cinstiți, din această țară în care toți fură, numai ei nu – sincer, de cîte zeci de ori ați văzut ”filmul” acesta? Așa și zapciul Constandin, după ce se dă pe sine ca exemplu de cinste și dedicațiune adoarme liniștit, ca un prunc. De asemenea, rămîne memorabilă secvența finală, a torturii sălbatice a lui Carfin, cînd boierul încearcă să-l castreze cu un hanger, pare a fi dificil și unul dintre țiganii robi îi aduce, înflăcărat o sculă mai propice castrării, un fel de clește-foarfecă și spune ”Cu ăsta, boierule, cu ăsta!”. Ura entuziastă cu care ceilalți țigani robi care participă activ la torturarea ”fratelui” lor, a țiganului rob Carfin, spune despre noi înșine mai mult decît întregi tratate de istorie și psihologie. De fapt, acesta este și marele merit al filmului: plimbîndu-se prin zorii sufletul valah, spune lucruri esențiale despre sufletul românesc.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
