Sursa foto: arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Trebuie să fii nu doar mulțumit, ci de-a dreptul fericit ca să ieși în stradă pentru putere, nu împotriva ei, nu ca să ceri sau să reclami, nu ca să împingi lucrurile înainte, ci ca să le ții pe loc.
Adică, să le aperi, să le confirmi, iar această formă de fericire, discretă și fără exuberanță, seamănă mai mult cu o potrivire decât cu o izbândă, mai mult cu o adaptare reușită decât cu o cucerire, pentru că, în afara momentelor ritualice ale alegerilor, când lumea se fragmentează legitim în tabere și fiecare își strigă opțiunea, strada aparține aproape întotdeauna nemulțumiților, celor cărora le lipsește ceva, celor care ies nu din plenitudine, ci din fisură, dintr-o ruptură între ceea ce este și ceea ce ar trebui să fie.
Entuziasmul e zgomotos
Tocmai de aceea, imaginea acelor câteva zeci sau, rareori, câteva sute de oameni care ies să apere puterea rămâne una dintre cele mai stranii apariții ale lumii noastre. Ea nu poate fi explicată prin lipsă, nici prin revendicare, nici prin speranță, ci presupune, în mod aproape scandalos, o stare de suficiență, o liniște interioară care nu mai caută, nu mai cere, ci doar se așază în ceea ce este deja dat, iar această liniște se vede în gesturi, în felul în care stau, în absența oricărei febre, ca și cum ar fi invitați la o recepție, nu participanți la o demonstrație.
Dar formele cele mai stabile ale obedienței nici măcar nu mai au nevoie de entuziasm. Entuziasmul e zgomotos, transpirat, stradal, cu pancarte și scandări, aproape folcloric.
Cei care ies să apere puterea în piețe sunt încă oameni care simt nevoia să fie văzuți. Au nevoie de mulțime, de fotografii, de aprobarea celorlalți, de căldura tribului. Adevărata victorie a unei puteri vine abia atunci când apărarea ei nu mai are nevoie de stradă. Când instituțiile încep să gândească singure în favoarea ei. Când reflexul obedienței devine tehnic, administrativ, aproape impersonal.
Condamnarea lui Victor Ciutacu
Zilele acestea o tânără judecătoare i-a condamnat pe jurnaliștii Victor Ciutacu și Liviu Alexa la plata unor daune morale uriașe — o sumă absurdă pentru lumea presei românești — către un politician al puterii. Și, dintr-odată pare extrem de clar că aceasta este forma superioară a manifestației pro-guvernamentale. Judecătoarea aceea nu trebuie să iasă în stradă. Nu trebuie să fluture steaguri. Nu trebuie să strige sloganuri. Ea apără puterea mult mai eficient din liniștea unei săli de tribunal, în spatele unei formule juridice impecabile, cu calmul rece al cuiva care poate distruge fără să ridice vocea.
Există ceva mai neliniștitor decât brutalitatea: politețea instituțională a brutalității.
Dictaturile primitive băteau oamenii pe stradă. Cele moderne emit hotărâri motivate. Pun ștampile. Invocă proceduri. Și tocmai această aparență de normalitate produce adevărata spaimă. Pentru că nu mai știi unde se termină dreptatea și unde începe cariera, frica, oportunismul sau dorința obscură de a fi remarcat de cei puternici.
Mă uit uneori la fețele foarte tinere ale unor procurori, judecători, analiști, profesorași de televiziune și mă încearcă un gând aproape indecent: cât de repede au îmbătrânit sufletește oamenii aceștia. Tinerețea ar trebui să aibă o doză de imprudență morală, o pornire instinctivă împotriva conformismului. Dar mulți par deja formați direct bătrâni, cu reflexe administrative perfecte, cu fraze gata preparate, cu obediența elegantă a celor care și-au organizat interiorul pentru a nu mai avea conflicte cu puterea.
Adevăratele regimuri solide nu sunt cele apărate de mii de oameni în stradă, ci cele pentru care nici nu mai e nevoie să iasă cineva din casă. Cele în care fiecare om își face singur mica lui demonstrație de loialitate, discret, profesional, aproape invizibil. Iar când ajungi să te temi nu de huligani, nu de activiști, nu de propagandiști, ci de calmul unui om care pronunță o sentință și apoi își bea liniștit cafeaua, înseamnă că puterea a coborât deja foarte adânc în țesutul lumii.
Și totuși, unii ies în stradă să ”apere” puterea…
Îi vedem la televizor, în cadre cuminți, fără grabă și fără dezordine, fără febra aceea a revoltei autentice care tulbură vocile și înroșește fețele, oameni trecuți de prima tinerețe, bine îmbrăcați, cu o eleganță discretă care nu mai ține de modă, ci de o anumită ordine interioară, oameni care nu par nici manipulați, nici fanatici, ci pur și simplu așezați într-o viață care le-a fost, până acum, suficient de favorabilă încât să nu o conteste, iar succesul lor nu este ostentativ, nu este strigat, ci se deduce din absența disperării, din faptul că nu cer nimic pentru că, într-un fel greu de definit, au primit deja.
Există în gestul lor ceva profund liniștitor, ca o confirmare că lumea, în ciuda tuturor zgomotelor, rămâne în cele din urmă stabilă, că există încă oameni care nu vor să răstoarne masa, ci doar să o țină dreaptă, chiar și atunci când masa începe să se clatine sub greutatea propriilor privilegii, iar această imagine, care la prima vedere pare ridicolă — câteva zeci de oameni apărând un mecanism politic uriaș — capătă, privită mai atent, o formă de melancolie, pentru că nu este vorba despre forță, ci despre fragilitate, nu despre triumf, ci despre nevoia de a conserva ceea ce, odată, a fost suficient.
Redacția „NU” din anii ’92–’93
Și această nevoie de a conserva, de a rămâne, de a nu rupe nimic esențial, nu apare din senin, ci are o istorie, una mică, aproape banală, care începe, de pildă, la redacția ”NU” din anii ’92–’93, unde exista un tânăr care nu avea nimic din ceea ce ar fi trebuit să aibă un ziarist, nu avea instinct, nu avea frază, nu avea nici măcar rușinea de a înțelege că nu are, îl trimiteam după bere sau după țigări și râdeam de textele lui, iar unul dintre noi rescria, dintr-o milă practică, ceea ce el nu era capabil să ducă până la capăt, doar pentru ca textul să poată apărea. Nu l-am oprit, nu l-am scos din joc, nu i-am spus limpede că nu e locul lui acolo, l-am lăsat să existe, ca pe o imperfecțiune suportabilă care nu merita efortul unui refuz.
Azi este profesor la Facultatea de Jurnalism și Comunicare și a scris chiar o carte despre jurnalism.
Mai târziu, într-o altă etapă, când lucrurile păreau deja mai așezate, dar de fapt doar mai bine organizate în aparență, a apărut celălalt, tânărul profesoraș de științe politice care nu avea ceva de spus, dar avea o ambiție mecanică de a fi prezent, de a intra în cadrele televiziunii, de a ocupa un loc, folosindu-se de toate ușile întredeschise, de toate relațiile, de toate ocaziile, iar noi îl priveam cu aceeași ironie relaxată, cu același amestec de superioritate și indiferență, fără să simțim nevoia să-l oprim, pentru că nu părea periculos, era doar încă o imperfecțiune tolerabilă a sistemului.
Vina nu e doar a lor
Azi este invitat aproape permanent la ”U.M.” ul național Tv., să explice politica, cu o siguranță a tonului care nu vine din cunoaștere, ci din obișnuință, din faptul că nimeni nu l-a oprit la timp, iar această siguranță, această liniște fără fisuri, seamănă, într-un mod neliniștitor, cu liniștea celor care ies în stradă să apere puterea, pentru că, dincolo de diferența de rol, de vizibilitate sau de context, există aceeași structură interioară: absența rupturii.
Aici apare gândul acela incomod, pe care atunci îl ocoleam: că vina nu e doar a lor, pentru că nu impostura în sine este periculoasă — ea e vizibilă, stângace, uneori chiar ridicolă — ci tolerarea ei, acea formă de îngăduință leneșă, de superioritate comodă, prin care cei care știu, sau cred că știu, aleg să nu intervină, să nu delimiteze, să nu spună „nu” atunci când ar trebui, iar noi râdeam, noi rescriam, noi întorceam capul și, fără să vrem, am făcut loc.
Perseverența de a rămâne
Am creat un spațiu în care lipsa de talent nu doar că a fost acceptată, dar a devenit, în timp, irelevantă, înlocuită de altceva: perseverența de a rămâne, capacitatea de a te lipi de structuri, de a nu deranja, de a nu pune în discuție nimic esențial, iar acești oameni nu au câștigat prin valoare, ci prin continuitate, iar continuitatea aceasta, odată consolidată, produce nu doar profesori și analiști, ci și acel tip de cetățean care nu mai simte nevoia să conteste, ci doar să apere.
Forma publică a unei istorii private
Pentru că nu ieși să aperi ceva care ți-a fost străin, care te-a respins sau pe care l-ai traversat cu conflict, ci ceva în interiorul căruia ai crescut fără ruptură, ceva care ți-a permis să rămâi, să te stabilizezi, să-ți construiești o biografie fără mari fisuri. Cei care ies în stradă pentru putere nu apără, de fapt, o abstracțiune politică, ci apără exact acest tip de lume, această ordine în care rămânerea a fost răsplătită, iar adecvarea a devenit virtute.
Privindu-i, nu mai poți spune că sunt o anomalie, pentru că ei sunt, într-un fel incomod, rezultatul nostru, al acelei tăceri de atunci, al acelui refuz pe care nu l-am rostit, iar imaginea aceea — câteva zeci de oameni liniștiți, bine îmbrăcați, apărând puterea — nu mai pare nici inexplicabilă, nici absurdă, ci devine, dimpotrivă, logică, pentru că este forma publică a unei istorii private, momentul în care biografia iese în stradă și își apără condițiile care au făcut-o posibilă.
Tocmai de aceea sunt atât de puțini în stradă, pentru că nu mulți ajung până la capătul acestei potriviri, iar fericirea aceasta, chiar și în forma ei modestă și precaută, rămâne cel mai rar bun public, nu pentru că ar fi inaccesibilă, ci pentru că, odată atinsă, nu mai produce mișcare, ci doar această formă discretă, tăcută și, în felul ei, neliniștitoare de apărare a lucrurilor care, pentru câțiva, au funcționat și încă funcționează…
