De ce ne căsătorim? Ca să nu fim singuri, din dragoste, pentru bani – acestea sunt posibile răspunsuri pentru oamenii care trăiesc într-o societate modernă. În lumea satului însă, căsătoria nu era în primul rând o relaţie între doi indivizi, ci între două neamuri.
În plus, din acel moment, tinerii căsătoriţi îşi începeau viaţa adevărată în mijlocul comunităţii, în cadrul căreia aveau oblidaţii şi drepturi. „Pentru societăţile tradiţionale, erai un membru deplin al societăţii din momentul în care te căsătoreai, nu din momentul în care te năşteai. Ceea ce noi numim „adolescenţă” e o invenţie modernă, nu e o chestiune biologică. În societăţile tradiţionale eşti copil până la un moment dat când, după un rit de trecere, devii adult. Nu e perioada asta difuză şi conflictuală, adolescenţa”, explică Vintilă Mihăilescu, director general al Muzeului Ţăranului Român. Obiceiuri de nuntă din Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina O zi de graţie: mirii devin împăraţi După ce rudele se înţelegeau asupra zestrei, în ajunul nunţii, de obicei sâmbăta, avea loc chemarea la nuntă. Viitorul mire sau un reprezentant al său, însoţit de lăutari, se ducea să invite lumea la petrecere. Deoarece nu se foloseau invitaţii tipărite, tânărul purta cu el o ploscă la şold plină cu rachiu, ţuică sau vin, legată cu o batistă. Dacă cei chemaţi beau din ploscă însemna că ei au acceptat invitaţia şi le urau apoi mirilor ca nunta să fie într-un „ceas bun”.
Un ţăran bea din plosca pe care i-au adus-o chemătorii, în semn că va veni la nuntă, satul Runcu
Sursa: „Iosif Berman: A Photo Album” / Arhiva de imagine a Muzeului Ţăranului Român
Uneori, tinerii plecau prin sat călare pe cai împodobiţi, cu clopote la gât, însoţiţi de muzicanţi şi ţineau în mână, ca semn al funcţiei lor, o bâtă împodobită cu panglici şi flori. În Sfântul Gheorghe, Tulcea, când mirele şi mireasa se duceau să anunţe oamenii, ei le dădeau sătenilor chemaţi câte doi colaci care îndeplineau funcţia de invitaţie la nuntă. În unele locuri din Transilvania, chemătorii duceau un coş, iar cei care voiau să vină puneau un ou în el.
În formulele de chemare la nuntă, mirii erau asemănaţi cu împăraţii, pentru a arăta prestigiul de care ei se bucurau în ziua cununiei: „Noroc, noroc, d-apoi m-a trimis maica sfântă şi craiul cel nou şi crăiasa cea nouă să-mi veniţi la nuntă, la un pahar de băutură şi la mai multă voie bună” sau „Împăratul şi împărăteasa vă poftesc la ospăţ”.
Flăcăii însărcinaţi cu chemarea la nuntă, judeţul Satu Mare
Sursa: Iuliu Pop / Catalogul expoziţiei „Lumea credinţei – spiritualitate românească” de la Muzeul Judeţean Satu Mare
În Maramureş, în timpul nunţii, mirele nu îşi dădea jos clopul din cap, nici măcar în biserică, semn că în acea zi el se bucura de o consideraţie excepţională.
Potrivit preotului Daniel Benga, prodecan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, ei sunt numiţi împăraţi deoarece, în timpul ceremoniei, sunt învestiţi cu o mare demnitate: „În limba greacă, sfânta taină a cununiei se mai numeşte şi încoronare. Cununile se pun pe cap în momentul când cei doi se cunună unul cu altul. Preotul vine cu cele două coroane cu care îi însemnează în sensul sfintei cruci şi pe urmă le aşază pe capetele lor. Şi atunci ei sunt învestiţi cu o mare încredere”, continuă el, şi completează că încoronarea ar putea simboliza şi faptul că cei doi trebuie să se cinstească unul pe celălalt ca şi cum ar fi împăraţi.
Coroanele pe care le primesc se referă şi la încununarea finală a vieţii, mai explică Benga: „La sfârşitul ritualului li se iau cununile de pe cap şi rugăciunea spune „primeşte Doamne cununile lor în împărăţia ta”. Şi acest lucru înseamnă că, în mod spiritual, cununile lor pleacă în împărăţia lui Dumnezeu. Rugăciunea ne arată că Dumnezeu primeşte cununile lor în chip spiritual. Din această perspectivă, noi ne căsătorim nu numai pentru binele de pe pământ şi pentru a fi împreună pe pământ, noi ne căsătorim ca să fim împreună şi în cer, pentru că iubirea e veşnică, ea nu moare niciodată”.
Cămaşa mirelui, în pericol de a fi descântată de mireasă
Duminică dimineaţa, mirele era bărbierit de un băiat necăsătorit, care trebuia să nu fie orfan nici de mamă, nici de tată. Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, secretar ştiinţific la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” din Bucureşti, tânărul trebuia să aibă ambii părinţi în viaţă pentru a sugera continuitatea vieţii. Momentul simboliza intrarea în lumea bărbaţilor. La Rucăr, de exemplu, se spunea că tânărul îşi dădea jos barba de flăcău ca să îi crească alta, de om însurat. La gătirea mirelui participau naşii, socrii mari, flăcăi din sat, rude şi vecini.
Pe cap, el purta o căciulă sau o pălărie la care se puneau flori, bani de aur, uneori o pană de păun sau o batistă frumos brodată. În unele sate mirele îşi punea un ban în pantof. Trebuia să mai aibă o floare în piept şi bani în buzunare. Banii sunt folosiţi în foarte multe momente ale ritualului. Ei sunt importanţi deoarece înseamnă prosperitate, iar oamenii încercau în acest fel să atragă asupra lor belşugul.
Cămaşa mirelui era cusută de obicei de mireasă, în timpul logodnei. În unele părţi din Oltenia, mama mirelui era cea care îi cosea cămaşa de nuntă pentru a nu-i da ocazia miresei să o descânte.
Mireasa se gătea tot duminică dimineaţa, în prezenţa fetelor, a rudelor şi a naşei sale. Naşa era cea care o împodobea, în timp ce fetele îi ţineau oglinda şi pieptenele. Mireasa purta în păr o cunună din flori naturale sau artificiale, o floare în piept, iar la gât, dacă avea posibilitatea, o salbă de bani.
În Oltenia, un tânăr îi punea miresei în pantofi bănuţi, boabe de grâu sau de fasole, ca să aibă bogăţie în viaţa nouă pe care o începea. În zona Bacăului, după ce mireasa era gătită, mirele venea să o ridice de pe scaun, dar ea se prefăcea că nu vrea. În acest mod era dramatizată trecerea de la un statut social la altul, care niciodată nu este uşoară, ci este plină de oscilaţii şi de riscuri.
La gătitul miresei era de multe ori jale mare deoarece tânăra se despărţea de celelalte fete din sat şi de părinţi. În curte se jucau şi hore sau sârbe, iar lăutarii cântau „Ia-ţi mireasă ziua bună” sau „Taci mireasă nu mai plânge”.
Mireasă din Oaş, judeţul Satu Mare Sursa: Iuliu Pop / Catalogul expoziţiei „Lumea credinţei – spiritualitate românească” de la Muzeul Judeţean Satu Mare
Naşii, un fel de părinţi ai nunţii
În timp ce naşul era considerat conducătorul nunţii din punct de vedere spiritual, socrul mare era conducătorul nunţii din punct de vedere economic, scrie Ion Ghinoiu în lucrarea „Sărbători şi obiceiuri”. În mod normal, era ales ca naş de cununie naşul de botez al ginerelui sau o rudă a sa. Dacă naşii decedau, devenea naş fiul lor cel mare, indiferent de starea sa materială.
Nu era bine ca naşii să fie schimbaţi fără să li se ceară încuviinţarea deoarece se credea că îi vor blestema pe cei care urmau să se cunune. În orice caz, o astfel de schimbare neanunţată era considerată o insultă şi putea deveni motiv de duşmănie.
Socrul mare organiza nunta, mai ales masa mare, în timp ce naşii aveau datoria de a cumpăra lumânări, voalul şi cununa pentru mireasă şi de a plăti la biserică. De asemenea, naşul conducea hora în faţa bisericii, după cununie, când se înconjura de trei ori biserica.
„La cununie, naşii nu au nimic de spus, dar au câteva gesturi importante pe care le fac. Inelele se pun în mână împreună cu naşii, adică preotul şi naşul ţin inelul şi îl pun pe mâna mirelui, iar cu naşa pe mâna miresei. Cununile se pun pe cap tot împreună cu naşii. Ei participă ca garanţi ai jurămintelor pe care ei (mirii-n.r.) le fac, garanţi ai iubirii lor, şi în acelaşi timp ca părinţi spirituali care, din experienţa lor, îi vor însoţi cu sfaturi”, spune Benga.
Apă pentru fertilitatea noii familii
În dimineaţa nunţii, mireasa, însoţită de fete şi băieţi, uneori şi de lăutari, se ducea să aducă apă de la o fântână, într-o găleată împodobită cu brad şi busuioc. În Oltenia, ea mergea spre răsărit şi se oprea la a treia fântână. Acolo, îi uda cu mănunchiul de busuioc pe cei de lângă ea ca să se căsătorească repede şi ca să fie „mănoşi”. Apoi puneau apă în căldare, dar o vărsau de trei ori şi abia după acest ritual plecau spre casă cu apa luată din fântână. Se opreau la a treia răscruce, unde făceau o horă mare, şi nu se întorceau acasă pe drumul pe care au venit deoarece se credea că nu le va merge bine tinerilor căsătoriţi. Exista credinţa că nu e bine ca oamenii întâlniţi să care vase goale, ci să fie cu vase pline cu apă.
În unele locuri din Oltenia, înainte de a scoate apa, se turna vin în fântână, iar apa era apoi folosită pentru a face o pâine mare care se ducea la biserică. În câteva sate din Argeş, în căldarea cu apă se puneau seminţe.
Când venea alaiul mirelui ca să ia mireasa la biserică, ea arunca de pe prispă cu apă şi busuioc pe nuntaşi şi pe mire. În Brăila, mireasa turna din apa luată în dreptul mirelui, ca să aibă sănătate, spor şi belşug. În unele zone, cu această apă adusă de la fântână mireasa stropea roţile căruţelor şi casa.
Toate aceste practici erau legate de fertilitate şi de regenerare: „Majoritatea practicilor ţin de fertilitate şi nunta însemna în primul rând reproducere, nu sexualitate. Se făcea cu un scop foarte clar: copii”, explică Mihăilescu.
Articolul continuă pe pagina următoare >>
Recomandările noastre
